Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (comentariu literar)

Context teoretic

Nuvela (cuvânt provenit din italianul novella) este una dintre speciile epice în proză, în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic, generate de un conflict puternic, în centrul căruia se situează un personaj complex. Se cunoaşte o diversificare a speciei, în funcţie de tematică, aşa că se vorbeşte despre nuvela istorică, romantică, realistă, psihologică, fantastică. Dar nici o creaţie nu se poate încadra strict într-un tipar; de aceea, o nuvelă istorică sau fantastică poate fi şi romantică, o nuvelă realistă poate fi istorică sau psihologică.

Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

În literatura română, se vorbeşte despre această specie o dată cu apariţia nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, publicată în primul număr al „Daciei literare” (1840), revistă prestigioasă din epoca paşoptistă. Autorul nuvelei semnează şi articolul-program Introducţiune, unde sunt formulate, cu prioritate, obiectivele literaturii, care trebuie să devină originală, prin valorificarea realităţilor naţionale - istorie, natură şi folclor: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris”.

Enunţarea ipotezei

Urmarea programului a fost apariţia unor opere literare care să corespundă obiectivelor. Printre acestea se află şi nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, având şi caracter romantic, o reuşită a speciei, rămasă punct de referinţă pentru nuvelistica românească.

Referinţe critice

Despre nuvela lui Negruzzi, prozatorul despre care Mihai Eminescu scria atât de expresiv: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne / Căci pe mucedele pagini stau domniile române [...] Zugrăveşte din nou, iarăşi, pânzele posomorâte / Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni”, s-au formulat aprecieri binemeritate.

Astfel, Nicolae Iorga o consideră o „mare naraţiune istorică dramatizată, un mare tablou al istoriei româneşti din veacul al XVI-lea. [...] Viaţa de zbucium, de patimă sângeroasă, de tragedie violentă şi sălbatică a celui mai expresiv dintre urmaşii lui Petru Rareş e împărţită în scene, adevărate scene de teatru, cu dialogul firesc, având în el înţelepciune românească îndătinată şi mireasmă de trecut”.

Sugestivă este şi observaţia lui Alexandru Piru: „Alexandru Lăpuşneanul este o desăvârşită creaţie de valoare universală. Nu se poate închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai simplă şi în decoruri mai puţine. Figura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac, fantastic, torţionar”.

Fundamentarea ipotezei

Autorul valorifică atât cronica lui Grigore Ureche, cât şi pe aceea a lui Miron Costin, din care preia chipuri, fapte şi întâmplări, unele dintre acestea abătându-se de la adevărul istoric, dar contribuind la sporirea dramatismului construcţiei epice; astfel, lui Moţoc - care fusese decapitat în Polonia, împreună cu alţi boieri, pentru uneltire împotriva hatmanului Vişnosevski (ce a fost asasinat) - i se atribuie sfârşitul boierului Batiste Veveli, omul de încredere al domnitorului Alexandru, fiul lui Iliaş; scena de răzvrătire a maselor populare ce pretind, în nuvelă, capul lui Moţoc s-a petrecut în realitate în timpul domniei lui Iliaş-Vodă.

Prin urmare, fapte atestate documentar pentru domnia lui Lăpuşneanu se regăsesc în nuvelă alături de altele - tot veridice, dar preluate din perioade istorice diferite; în felul acesta, abaterile de la realitatea consemnată sec în cronici se dovedesc creatoare în planul construcţiei, ce câştigă prin îmbinarea unor scene demne de relevat. Se impune, astfel, o disociere între adevărul istoric reţinut în cronici şi ficţiunea artistică (opera literară), ce înfăţişează chipuri memorabile şi întâmplări „tari”, menite să impresioneze.

Tema nuvelei este reprezentată de evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, într-o perioadă istorică în care luptele pentru tron însemnau vărsare de sânge. Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea devine un spaţiu ficţional în care guvernează un domnitor tiran, pentru care obişnuinţa de a ucide - la început, pentru a se răzbuna - devine patimă şi plăcere.

Nuvela are o structură specifică, fiind alcătuită din patru capitole ce pot fi considerate acte cu mai multe tablouri ale unei drame în care eroii stau sub semnul tragicului. Motourile fiecărui capitol atrag atenţia asupra faptelor esenţiale, având funcţie constatativă sau anticipativă, marcând şi dezvoltarea gradată, tensionată, a faptelor într-o înlănţuire lineară logică, din care se pot desprinde şi momentele subiectului.

Primul moto reia o replică din răspunsul dat de Lăpuşneanu boierilor veniţi să-i ceară să renunţe la tron, cuvintele ascunzând o ameninţare subtilă, anticipând atitudinea faţă de boieri: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”; al doilea moto se referă la o apostrofare exprimată de o jupâneasă văduvă - ce vorbeşte în numele celorlalte - în faţa doamnei Ruxanda: „Ai să dai samă, Doamnă”; al treilea moto exprimă dorinţa mulţimii dezlănţuite de a-l pedepsi pe Moţoc, boierul vinovat de împilare: „Capul lui Moţoc vrem”; în sfârşit, al patrulea moto cuprinde ameninţarea voievodului, care, trezit din letargie, se vede îmbrăcat ca un călugăr şi numit „frate Paisie”. „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” sunt cuvintele ce exteriorizează atitudinea necruţătoare a domnitorului, obişnuit să poruncească şi să fie temut, faţă de toţi cei pe care îi simte duşmani.

Construcţia nuvelei este simetrică, aceasta debutând cu intrarea în viaţa Moldovei a voievodului şi sfârşind cu ieşirea lui din viaţa ţării, prin moarte tragică aflată sub semnul blestemului. Simetrice vor fi şi motourile: primul şi ultimul îi aparţin lui Lăpuşneanu, marcând începutul şi sfârşitul domniei şi contrazicând faptele: când Lăpuşneanu le spune boierilor „eu vă vreu”, este evident că nu-i vrea, nici nu-i iubeşte, comportamentul său ulterior dovedind ură; când îi ameninţă „pre mulţi am să popesc şi eu”, nu va „popi” pe nimeni, el fiind cel popit, adică ucis. Al doilea şi al treilea moto constituie intervenţii verbale străine, venite din afară, cu trimiteri premonitorii la destinul personajelor implicate, căci doamna Ruxanda va ajunge să dea „samă” în faţa lui Dumnezeu, iar Moţoc îşi va pierde capul.

De la intriga dezvăluită de replica: „... voi merge, ori cu voia, ori fără voia voastră”, ce subliniază hotărârea domnitorului de a ocupa tronul cu orice preţ, până la punctul culminant, ce surprinde măcelul boierilor şi moartea lui Moţoc, acţiunea este din ce în ce mai tensionată, susţinută de o atmosferă în care agitaţia şi misterul se găsesc în prim-plan. Vodă „se părea neastâmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează la ceva... vro nouă moarte, vro nouă daună”, după ce avusese o lungă vorbă cu Moţoc. Deznodământul nu aduce o diseminare a tensiunii, căci uciderea voievodului este sângeroasă, ca şi domnia lui, iar moartea acestuia e cumplit de dureroasă.

Naraţiunea dinamică se intersectează cu dialogul care îi conferă dramatism (dialogul cu boierii, la început, dialogul cu doamna Ruxanda, cel cu Moţoc, înainte de a-l preda mulţimii, şi cel cu mitropolitul), subliniind şi conflictul dintre domnitor şi boieri. Este prezentă şi descrierea, fie că e portretistică (precum cea a doamnei Ruxanda), de cadru (precum aceea a Cetăţii Hotinului), gen tablou (ca descrierea sălii de ospeţe şi a comesenilor) sau de ceremonii (ospăţul domnesc); prin aceasta se realizează culoarea locală, ce conferă autenticitate epocii istorice descrise, sub aspect temporal şi spaţial (Evul Mediu şi Moldova).

Personaje

Naraţiunea istorică aduce în prezent viaţa de la jumătatea secolului al XVI-lea, cu scene tari, cu răsturnări de situaţii, cu fapte ieşite din comun şi, bineînţeles, cu eroi excepţionali. Din galeria personajelor atestate documentar se desprind unele principale, ca Lăpuşneanu, secundare, ca Moţoc sau doamna Ruxanda, episodice, precum Spancioc sau Stroici; sunt şi figuranţi - boierii fără nume, slugile, călugării; din altă perspectivă, personajele sunt individuale, precum voievodul sau Moţoc, şi colective - mulţimea adunată la porţile Curţii domneşti, caracterizată succint, dar sugestiv de Lăpuşneanu: „Proşti, dar mulţi”.

Autorul ne propune un personaj complex şi contradictoriu, ce pare plat (după Forester), pentru că este construit cu o singură dominantă, aceea de a ucide. De fapt, personajul ascunde o viaţă interioară bogată în care se întâlnesc cinicul, tiranul, ambiţiosul, diplomatul, ipocritul, violentul, disimulantul, susceptibilul. Teama de a nu fi, din nou, trădat şi dorinţa nemărturisită de a ajunge la gloria şi autoritatea înaintaşului său, Ştefan cel Mare, îl fac să conceapă tot felul de pedepse; treptat, dorinţa de răzbunare devine plăcere sadică de a ucide, frica de a nu pierde tronul devine obsesie ce-i întunecă raţiunea, iar suferinţa altora - prilej de satisfacţie. Prin antiteză cu alte personaje, defectele sale sunt mai evidente (de exemplu, cruzimea lui se conturează mai puternic alături de blândeţea şi supuşenia doamnei Ruxanda).

Ca personaj romantic, este alcătuit din lumini şi umbre. Poate să fie generos, căci recunoaşte calităţile unor vrăjmaşi pe care-i apreciază; are momente de tandreţe, căci îşi sărută şi îşi îmbrăţişează soţia, fiind cuceritor chiar, pentru ca, imediat, să devină violent şi să treacă de la apelativul „frumoasa mea doamnă” la „muiere nesocotită”; în prima domnie, fusese un voievod bun: „Care s-au întors de la uşa mea fără să câştige dreptate şi mângâiere? “, dar, trădat, devine crud, tiran, violent. Are demnitate, iar dorinţa sa de a muri ca domn, nu ca monah, este o dovadă grăitoare în acest sens: „Sunt domn! Sunt Alexandru Vodă” va spune trufaş, dar demn.

„Regizor” în spectacolul masacrului pe care-l priveşte demenţial, domnitorul va rămâne doar un actor ce interpretează, chinuitor, rolul celui ce învaţă să moară, într-un alt spectacol, regizat - de data aceasta - de Spancioc şi de Stroici, cu ajutorul mitropolitului. Considerat de unii critici „psihopat exploziv şi coleric” (Gabriel Dimisianu) şi „tiran şi fioros, crunt şi lesne vărsător de sânge” (Eugen Lovinescu), „dezechilibrat patologic” (Liviu Leonte), domnitorul Alexandru Lăpuşneanu este pus sub semnul destinului de către George Călinescu, ce afirma că personajul este „un damnat, osândit de providenţă să verse sânge”; în cazul acesta, voievodul ar putea fi considerat personaj tragic, deoarece pare capabil să conştientizeze sentimentul vinovăţiei pentru crimele comise, dar, om fiind, nu se poate împotrivi sorţii.

Tipul tiranului absolut, domnitoml va fi sancţionat cu moartea, ca şi Moţoc, tipul intrigantului perfect. Doamna Ruxanda, în antiteză cu soţul, este blândă, marcată de frică toată viaţa ei, rareori fiind hotărâtă, ca atunci când rosteşte: „De-aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac”, obligându-l pe soţul ei violent s-o asculte. Când acceptă să-şi otrăvească bărbatul o face cu teamă „tremurândă şi galbenă”, suspinând şi plângând. Naratorul obiectiv prezintă faptele în mod verosimil, dar instanţa auctorială îşi face simţită, uneori, prezenţa în epicitatea textului, prin comentarii sau precizări ce exprimă o anumită atitudine: „sfârşind această deşănţată cuvântare”; „strigă ticălosul”; „ticălosul boier căzu în braţele Idrei”; „nenorocitul Moţoc pierea”; „răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”.

În ceea ce priveşte registrul stilistic, se poate observa că stilul este sobru, dar nu lipsit de elemente lexicale (cuvinte, structuri, proverbe, expresii populare) care asigură autenticitate întâmplărilor povestite circumscrise unei anumite perioade istorice şi unei anumite zone geografice; sunt elocvente: „bântuirile ţării”, „a face din ţânţar armăsar”, „obşte”, „apribegi”, „oblăduire”, „a cădea de isnoavă”, „hojma”, „a face din ciolane surle şi din piele căptuşeală pentru dobe”, „a chizeşlui”, „lupul părul schimbă, iar năravul ba”; împreună cu elementele de vestimentaţie sau de prezentare a ceremonialului legat de ospăţul domnesc, acestea ajută la reconstituirea epocii, ca şi elementele arhaice prezente în sintaxa discursului epic: „Ei! pus-ai toate la cale?” sau „Au doar nu sunt şi eu unsul lui Dumnezeu? Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram numai stolnicul Petre?”. Acesta stă, astfel, sub semnul oralităţii, apropiindu-se de „vorbirea” cronicărească.

Concluzii

Având în vedere faptul că nuvela a fost scrisă şi publicată în plină perioadă paşoptistă, a cărei literatură se caracterizează prin autohtonism, militantism şi coexistenţa curentelor (arderea etapelor), aceasta va prezenta o compoziţie în care vor coexista elemente aparţinând realismului, având în vedere viziunea realistă asupra temei istorice şi asupra personajelor, cu elemente romantice (procedeul antitezei, întoarcerea spre trecut, crearea unui personaj excepţional, preferinţa pentru scene tari şi răsturnări de situaţie) şi cu elemente clasice (echilibrul şi simetria părţilor, sobrietatea şi concizia stilului, organizarea scenică a epicului de către naratorul omniscient).

Nuvelă istorică prestigioasă, Alexandru Lăpuşneanul este punctul de plecare al dezvoltării prozei nuvelistice, despre care Liviu Leonte precizează că: „... este o adevărată dramă, cu un conflict violent, dezvoltat într-o impetuoasă progresiune, traversată de explozii pasionale, pe un fond de uimitoare înţelegere a istoriei”, iar George Călinescu afirmă: „... ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …