Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Geneza şi compoziţia

Amintirile apar între 1881-1882 în „Convorbiri literare”, cu excepţia părţii a patra, care a fost publicată postum, în 1892. Cartea se constituie ca un „roman de formare” (bildungsroman), eroul central fiind urmărit din copilărie până în pragul adolescenţei. Despre copilărie au mai scris, între alţii, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri şi mai târziu Zaharia Stancu. La aceştia evocarea se realizează din perspectiva omului matur, în timp ce Ion Creangă trăieşte sub ochii cititorului vârsta evocată.

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Amintirile se structurează pe două planuri: pe de-o parte este urmărit acest proces de formare a lui Nică, precum şi evoluţia lui spirituală în contextul mediilor sociale pe care le străbate; în planul al doilea se constituie, obiectiv, universul vieţii ţărăneşti, scriitorul urmărind celula familiei, biserica, şcoala, întreaga atmosferă patriarhală a satului. Pe tot parcursul scrierii, monologul alternează cu fragmente dialogate, reprezentate scenic, mânuite de autor sau jucate de acesta, pentru că autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personajele.

Imaginea Humuleştilor

Imaginii copilăriei ideale, Ion Creangă îi construieşte un spaţiu ideal.

Partea I

Ca şi poveştile şi povestirile, Amintirile se deschid cu evocarea satului. Aflăm despre Humuleşti (de fapt, sat mic cu oameni nevoiaşi) că era un sat vechi, răzăşesc, cu gospodari unul şi unul, cu oameni harnici, cu biserică, preoţi şi dascăli ce făceau mare cinste aşezării. Situarea satului, în prima parte, este determinată vag din punctul de vedere al spaţiului şi al timpului: pe vremea aceea exista un sat Humuleşti împărţit în trei părţi „care se ţin tot de una”. Subliniem în mod deosebit caracterul popular al lexicului; sfera semantică a cuvintelor se cuprinde în lumea satului: fete, flăcăi, dascăli, preoţi, gospodari.

Caracteristica acestui sat este hărnicia şi, în consecinţă, bunăstarea şi veselia, în prezentarea satului domină ideea de superlativ al acţiunii, reprezentată prin muncă şi joc: „... flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica...”. Atributele sunt generale: flăcăii sunt voinici şi fetele mândre, atingând superlativul însuşirii realizat într-o expresie metaforică cu valoare de superlativ absolut popular: „ca aceea (aceia) - preoţi, şi dascăli, şi poporani ca aceia”.

Complementar, Creangă asociază pe „de” consecutiv pentru a concentra ideea de superlativ al însuşirii şi al acţiunii: „de vuia satul de vatale” (de remarcat efectul onomatopeic-muzical „suveică-vuia-vatale”, întregind sugestia de dinamism, de vitalitate). Alternarea timpului prezent de la începutul fragmentului - „stau, îmi aduc aminte”, cu imperfectul, timp al evocării, creează impresia duratei. Prin construcţia frazei, se subliniază tot hărnicia „poporanilor”; humuleştenii nu erau „oameni fără căpătâi” (fără rost); premisa este dată într-o propoziţie negativă, menită să sublinieze succesiunea de principale în raport de adversitate cu prima, cu determinantele lor, în care sunt enumerate virtuţile sătenilor.

Partea a II-a

În pârlea a II-a a Amintirilor, sunt evocate gospodăria şi celula familiei. Casa era îndestulată şi copiii şi copilele megieşilor „erau den pururea în petrecere cu noi”.

Partea a III-a

În partea a III-a se reia ideea aşezării satului cu deschidere spre priveliştea lumii, Humuleştiul fiind situat la întretăierea de drumuri spre scaunul Moldovei, spre mănăstirile Agapia, Văratec şi spre Cetatea Neamţului. Trebuie subliniat că există o gradare afectivă ce creşte de la un capitol la altul, atingând punctul culminant în partea a III-a, în care simţim mândria răzeşului, ca expresie a unui patriotism adânc. Evocarea începe prin prezentarea satului ca un tărâm al unei largi activităţi, al unei permanente mişcări (reluate în partea a III-a), culminând însă cu evocarea elementelor de permanenţă ale istoriei Moldovei: mănăstirile, Cetatea Neamţului, Târgu Neamţului cu şcoala domnească.

Vederea asupra satului natal şi mai ales a împrejurimilor este de astă dată largă; scriitorul insistă însă asupra geografiei spirituale şi economice a ţinutului. Aflat în centru, Humuleştii îi oferă priveliştea lumii, privirea se plimbă de jur împrejur şi descoperă aşezările şi ocupaţiile oamenilor, sugerând, în acelaşi timp, trăsături psihologice: Vânătorii Neamţului sunt sămânţă de viteji, pentru că s-au hărţuit odinioară cu Sobieski; cei din Boiştea şi Ghindăoanii sunt bogaţi şi cinstiţi; cei din Blebea sunt generoşi. Enumerarea creşte (Topoliţa, Ocea, Târgul Neamţului), culminând în exclamaţii retorice menite să exprime entuziasmul povestitorului: Lume şi iar lume!

Construcţia frazei porneşte tot de la o propoziţie negativă, urmată de enumerarea satelor vecine, caracterizate printr-o trăsătură morală dominantă: şi satul Humuleştii, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate; fraza trăieşte mai ales prin intonaţie, cu suişuri şi coborâşuri, cu pauze sugestive menite să sublinieze cadrul. Capitolele I şi III zăbovesc în descrierea aşezării satului, într-un registru foarte întins de activităţi, întemeiat pe treburile gospodăreşti, într-o dinamică permanentă, de aceea dimensiunile sunt de viaţă eternă. Humuleştiul, cu împrejurimile lui, este - ca viziune artistică - un sat etern, pentru că oamenii lui întruchipează virtuţi şi capacităţi morale legate de viaţa familiei, cu nevoile şi aspiraţiile ei dintotdeauna.

Partea a IV-a

În partea a IV-a, sentimentul de solidarizare cu vatra este atât de puternic, încât desprinderea de ea este dureroasă, în consecinţă, evocarea satului recapitulează parcă, elogiind-o, lumea ţărănească de la munte, în scenele şi relaţiile tipice ale vieţii, în felul de a munci şi ase veseli. Viziunea este nostalgică, de aceea, în Ozana cea frumos curgătoare, Cetatea Neamţului se oglindeşte cu mâhnire. În partea a II-a şi a IV-a, evocarea este raportată la legăturile de familie şi la întreg sistemul de relaţii afective, cuprinse în perimetrul vieţii humuleştene.

„Viziunea fascinantă a muncii”

Munca - formă de existenţă - apare în opera lui Ion Creangă în coordonatele cele mai intime, în ritmurile şi în mişcarea ei specifice, transcrisă afectiv, cu o trăire a autenticului de neegalat: astfel, bunicul David scoate o piele de porc sălbatic din cămară, croieşte, îngrunzeşte frumos şi petrece „câte o păreche de aţă neagră din păr de cal prin cele nojiţe”.

Ion Creangă vorbeşte de hărnicia şi iscusinţa humuleştenilor, răzeşi fără pământuri, fixează locul şi timpul, păstrând proporţiile, subliniind experienţe îndelungate. Locul este cel în care s-a născut, şi timpul, al copilăriei. Aflăm că humuleştenii mergeau la târg la Focşani, Bacău, Roman, Târgu Frumos şi vindeau sumane, iţari, cămeşoaie, lăicere, ştergare de borangic. Îndeletnicirile se desfăşoară în marea familie a satului, la clacă sau şezători, când se dreg drumurile sau se întrec, în torsul linii, fetele, dar şi băieţii - Nică însuşi era poreclit Ion Torcalău.

Smaranda este surprinsă într-o aglomerare de treburi ce ţin de industria casnică, ale cărei produse urmau a fi vândute la târgul de la Fălticeni: „Într-o zi, pe aproape de Sânt Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumarii să-i scoală din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă ai ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aşteaptă cusutul; pieptănuşii în laiţă n-avea cine-i ţinea de coadă; roata şedea în mijlocul casei şi canură toarsă nu era pentru bătătură! Ş-apoi vorba ceea: Nu şedea că-ţi şede norocul”.

La târg era mare vânzare de oi, porci, cai, oloi, sare, făină şi păpuşoi, lemne din pădure. Târgul implică şi o terminologie monetară: bani, lei, sorocoveţi, icusari, ir indici, husăşi. Meşteşugurile sunt surprinse în ritmica desfăşurării lor, cu o imensă enumerare de unelte: cazmale, tărăboanţe, căruţe, covăţi, drugi, fus, ciur etc. Alteori, cuvintele reprezintă personajul şi ocupaţia acestuia: a răbui, dohot, feleştioc (moş Chiorpec Ciubotariul), iar Pavăl Ciubotarul roboteşte zi şi noapte între şanuri, calupuri, astrăgaci, cleşte, ciocan, piele.

Alături de ţărani, preot şi dascăl sunt prezenţi „doftorii” satului: moş Vasile Ţandură şi tovarăşul lui aduc cu ei o întreagă terminologie medicală: „Erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său. Şi după ce mi-au tras o frecătură bună ca oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinile fierbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil”. Deşi satul este idealizat, particularităţi geografice, istorice şi mai ales individuale dau operei adâncime şi autenticitate.

Produsele culinare, prin varietate şi prin abundenţă, amintesc de foamea „pantagruelică” a personajelor din Povestea lui Harap-Alb. Enumerarea şi detaliile, reprezentarea deliciilor, a prânzurilor copioase în zilele de sărbătoare se realizează printr-o bogată terminologie: „Costiţe de porc afumate, chişte şi buft umplut, trandafiri ustoroieţi, slănină de cea subţire, făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine în tigaie şi cu mămăliguţă caldă se duc unse pe gât”. Ca şi personajele din poveşti, cele din Amintiri dovedesc un teribil apetit: „Când auzeam noi de masă, tăbăram pe dânsa, şi apoi ţin-te gură”.

Cu toată această revărsare de bunuri, intuim o existenţă modestă a oamenilor; cămara nu este prea bogată la gazda catiheţilor sau la casa Irinucăi: „Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga”. Incursiunea în terminologia culinară este însă crescută de imaginaţia copilului; covrigii, roşcovele, merele domneşti, perele sântilieşti etc. imprimă evocării candoarea infantilă, înfrumuseţând realitatea.

Cântecele şi jocurile de sărbători, cântate din fluier, colorează timpul şi locul: doina, corăbiasca, măriuţa, horodinca, alivencile, ţiitura, ca la uşa cortului. Valoarea documentară a operei este întregită de prezentarea idealului de viaţă al eroilor, care în concepţia scriitorului înseamnă bunăstare şi dorinţa de-a scăpa, cum spune moş Vasile, „deasupra nevoii”; de aici strădania ţăranilor de a căuta un rost în afara satului: plecatul la şes, la pădure, negustoria, cărăuşia şi mai ales învăţătura de carte.

Profesiunea de preot, pentru avantajele ei materiale, este considerată de prim rang de tatăl lui Trăsnea: „Condacul umple sacul şi troparul hambarul”, căci, cum zice moş Vasile, „Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă se cer unui popă”. David Creangă, care şi-a făcut băiatul preot, are o părere bună despre şcoală şi despre profesorul ei: „Zău, mare pomană ş-a făcut Alecu Baloş cu şcoala ceea a lui, cine vrea să înţeleagă! Şi, Doamne, peste ce profesor înţelept şi iscusit a dat”. Râzând, invocând întâmplări pline de haz. Creangă critică şcoala cu profesorii ei, autori de manuale, biserica cu feţele ei cuprinse de „evlavie”, armata şi tot sistemul administrativ al vremii.

Concluzii

Amintirile au valoare documentară, dar, în acelaşi timp, ele constituie un roman al copilăriei. În contextul prozei memorialiste, Creangă este un poet al amintirilor, prin vraja care străbate fiecare capitol. Satul este ideal şi mitic în „ritualitatea îndătinată a muncilor şi a sărbătorilor”. O caracteristică a Amintirilor este evocarea lirică, menită să-l urmărească pe Nică în căutarea rostului său, după ce se desprinde cu durere de satul, de vatra lui.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …