Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului

Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei dezvăluite de folclor, de istorie şi de sat, de tot ce înseamnă viaţă autohtonă: obiceiuri, credinţe, concepţii, superstiţii, practici magice, religioase, datini. Autohtonismul tradiţionalist presupune continuarea şi dezvoltarea a tot ce se crease mai valoros în trecut, legat de istoria naţională, de natură, de folclor şi de sat, punând în lumină şi un fel de primitivism (şi, uneori, preferinţa pentru teluric, pentru elementar şi pentru sevele pământului, din care nu lipsesc forţa, asprimea şi vitalismul - ca în poezia tradiţionalistă).

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Enunţarea ipotezei

Scriitor tradiţionalist este considerat şi Mihail Sadoveanu, care se orientează cu evlavie, pasiune şi nostalgie spre vremurile străvechi ale unei civilizaţii arhaice, fie că e vorba de istorie, de viaţa satului şi de natură, fie de valorificarea unor mituri, ca acela al balaurului ucis (Fraţii Jderi), al paradisului devastat (Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă) sau cel pastoral (Baltagul). Mihail Sadoveanu s-a simţit atras de istoria care l-a fascinat şi care l-a chemat, mereu, s-o descifreze, să pătrundă în tainele vechimii, de natura mirifică a Moldovei, care a însemnat pentru prozator ceea ce a fost Dacia pentru Mihai Eminescu, de viaţa satului, căci umiliţii şi obidiţii vieţii, cei care s-au trecut ca florile şi frunzele, i-au fost mereu aproape; le-a cunoscut păsurile şi bucuriile, tradiţiile şi eresurile. O reală cunoaştere a vieţii rurale, patriarhale şi arhaice este dovedită prin Baltagul, roman tradiţional de referinţă.

Referinţe critice

Despre acesta, George Călinescu preciza: „Suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică. În virtutea transhumantei, păstori, turme, câini migrează în cursul anului calendaristic, în căutare de păşune şi adăpost”. Nicolae Manolescu observa că: „Muntenii continuă a trăi după capul lor, într-o ordine primitivă proprie, fără a respinge noi rânduieli”.

Mai ales Constantin Ciopraga este impresionat de romanul acesta, pentru că: „Descoperim în Baltagul nu atât un sat de acum o jumătate de veac, cât mentalităţi arhetipale, gravitatea, dârzenia şi celelalte fiind însemne ale etnopsihologiei alpine. [...] Tarcăul din roman continuă să opună civilizaţiei interbelice norme şi cutume multiseculare, oamenii pământului mişcându-se grav pe fundaluri cvasimitologice [...] ei trăiesc într-o durată concretă şi într-o alta mitică, într-un atunci ţinând de prototradiţii, purificat hieratic”.

Fundamentarea ipotezei

Romanul Baltagul se constituie ca o monografie a satului de munte, reprezentat aici de Măgura Tarcăului, aşezat, ca mai toate satele din zonă, în locuri mai greu accesibile. În colectivitatea rurală viaţa decurge conform unor obiceiuri ce se respectă asemenea legilor nescrise, satul fiind „închis” pentru străinii care n-ar înţelege modul de viaţă ancestral, în care datina devine un mod de comunicare cu formele arhetipale; toate elementele de structură emană din fondul autohton, păstrat de-a lungul timpului: „Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stăpâniri se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră”.

Este semnificativ termenul rânduială, sinonim cu lege; de aceea rânduielile s-au păstrat şi s-au respectat, fără ca cineva să gândească la o eventuală schimbare sau încălcare a acestora. Departe de civilizaţie, spaţiul montan este potrivnic pătrunderii altor oameni sau altor obiceiuri. Într-un asemenea sat, unde „nu este nici primar, nici jandarm”, dreptatea o fac oamenii, preotul fiind singura autoritate recunoscută şi respectată, în afara tradiţiilor cărora toţi li se supun, fiindcă altfel ar fi stricată armonia lumii.

Rânduială - cuvânt de ordine în comunitatea sătească - este pentru toţi locuitorii care ştiu ce loc ocupă în ierarhia rurală şi ce rost au în familie; bărbaţii sunt oieri, au grija oilor, le duc la păşunat şi le coboară la iernat, conform transhumantei; băieţii sunt pregătiţi în acest sens: sunt trimişi la munte, la stâni, să deprindă tainele oieritului, pentru a putea „stăpâni” bacii şi ciobanii, căci oierii înstăriţi, bogaţi în turme, trebuie să ştie ce, cum şi cât să vândă (oi sau produse), ei fac plăţile, ei negustoresc, ei hotărăsc; fiind „elementul mobil”, păstorii părăsesc satul şi casa pe care o lasă în grija femeilor. Acestea îngrijesc gospodăria, păstrează tradiţiile şi-şi pregătesc pentru viaţă copiii, conform moralei creştine şi legilor nescrise; fetele ştiu să tragă lâna în fuşalăi şi să toarcă, să pregătească mâncare, să ţină casa curată.

Gospodarii care au slugi sunt datori să le asigure acestora cele de trebuinţă: tohoarcă, piele pentru opinci, căciulă şi alimentele necesare traiului. Rânduiala cere să se respecte - în lumea satului patriarhal - şi îndatoririle religioase; astfel, Vitoria va ţine post negru douăsprezece vineri - fără apă şi fără mâncare -, va merge la mănăstirea Bistriţa, pentru a se închina la icoana Sfintei Ana, de la care aşteaptă sfat şi mângâiere, plăteşte slujbe pentru sufletul lui Lipan, face „frumoase daruri la biserică: colaci, colivă, untdelemn şi vin. Asupra lor aprinsese cu mâna ei făclii”, se împărtăşeşte, „curăţindu-se de orice gânduri, dorinţi şi doruri”.

Din lumea vechiului sat - şi la fel de vechi - sunt şi superstiţiile de care mai ales femeile ţin seama, acordându-le importanţă, aşa cum le acordă şi viselor pe care le tălmăcesc. Astfel, Nechifor, când era de patru ani, bolnav fiind, a fost vândut de părinţi pe fereastră, primind pentru el un bănuţ de aramă, vrăjitoarea descântându-l şi schimbându-i numele „pentru ca să nu mai fie recunoscut de moarte”; cocoşul ce cântă cu pliscul întors spre poartă dă semn de plecare din casă; Vitoria îl visează pe Nechifor trecând călare o apă întunecată, cu spatele întors spre ea, ceea ce era semn rău. Deşi profund religioasă, Vitoria trece şi pe la vrăjitoarea satului, baba Maranda, despre care se spune că îl „stăpânea pe cel fără nume”, pentru a afla veşti despre Nechifor, deşi nu crede că baba are asemenea puteri, nici că „ucigă-l toaca” poate sălăşlui în căţeluşa neagră ţinută în casă. Vechi de când lumea sunt şi obiceiurile de botez, de nuntă şi de înmormântare, Sadoveanu oprindu-se asupra ritualurilor legate de momente cruciale ale existenţei omeneşti.

La botez, se respectă cu sfinţenie datina: lehuzei i se pune rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr, „iar creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei”. Vitoria, deşi drumeţ străin, trebuie să se supună obiceiului, să închine cu paharul de băutură înspre nănaşi şi, sărutându-i mâna preotului, să-i spună „necazul” ei. Înainte de a pleca din Borca. La nuntă, este obiceiul - în Ţara de Sus - ca mireasa şi druştele să aibă „capetele înflorite”, nevestele să fie îmbrăcate „în catrinţi şi bondiţi”, vorniceii să omenească oamenii străini întâlniţi, în cuvântul lor regăsindu-se reminiscenţe ale oraţiei de nuntă:,.. ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo, pe loc”.

Dar antologice rămân paginile despre ritualul înmormântării, vechi de sute de ani: carul cu boi împodobit cu cetină, preoţii, buciumaşii, bocitoarele, „sulurile de pânză” pentru datina podurilor, pomenile sunt de netă nuanţă autohtonă. Vitoria este aceea care priveghează rânduielile: „după ce au stat buciumaşii, au prins a plânge şi a boci tare frumos femeile tocmite”; „după porunca Vitoriei se aflau de faţă trei preoţi şi trei oameni cu buciume şi patru femei bocitoare [...], două din Borca şi două din Sabasa, care ştiau să plângă şi să bocească mai bine”; „Vitoria a venit lângă cucoana Maria şi a rugat-o să nu uite să ceară vinul pentru stropit şi găina neagră care se dă peste groapă”; „a zvârlit şi ea asupra soţului său un pumn de ţărână”.

S-a spus că tradiţionalismul presupune şi prezentarea unor „obiceiuri” primitive. Chiar într-o căsnicie bazată pe dragoste, cum este aceea a lui Nechifor şi a Vitoriei, bărbatul îşi exercită, din când în când, dreptul de stăpân: „... socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuinţa două măiestrii puţin deosebite una de alta. Cea dintâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. Muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată cu dracii pe care-i avea”. Aceasta este „bătaia din dragoste”, căci Lipan arăta mare părere de rău şi jale, plecându-şi fruntea. Exista însă şi bătaia fără motiv, când bărbatul îşi bătea nevasta numai ca să arate că e bărbat, că are putere şi că e stăpân în casă. E cazul lui Bogza, care, după ce devine bogat, se întoarce deseori de la crâşmă, „îşi grămădeşte nevasta într-un colţ şi-o bate bine”.

Personaje

Oamenii de la munte trăiesc în spaţii neatinse de civilizaţie şi sunt legaţi de satul lor, spre care se trag, de oriunde sunt plecaţi, ca „fiara de codru la bârlog”. Par coborâţi din vremuri ancestrale, suind poteci oable şi coborând prăpăstii, aşezările lor fiind între stânci de piatră. Au preluat de la natura în mijlocul căreia trăiesc însuşiri; de aceea, sunt „iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie”.

Oamenii aceştia şi-au întemeiat gospodării, au case împodobite conform tradiţiei, descrierea acestora căpătând valoare etnografică: flori uscate sunt grămădite prin colţuri şi-n grindă; în capătul laiţei, sub perne şi poclăzi, o ladă mare braşovenească înflorită cu roş; gospodăria cuprinde casa cu prispă şi tindă, iar ograda are adăpost pentru vite şi şură. Când familia e înstărită - ca aceea a lui Lipan -, în cămară se găsesc burdufuri de brânză şi păpuşi afumate şi piei de miel, iar într-un cofăiel cu cenuşă sunt strânse parale; piei de miel se găsesc şi-n pod, iar în casă - poclăzi.

Muntenii mănâncă mămăligă tăiată felii, cu brânză şi ceapă, afumătură de porc cu slănină, ouă fierte - pe o măsuţă joasă şi rotundă - din blide de lut; masa e acoperită cu ştergar, cofa cu apă e după uşă; în altă cameră sunt stativile pentru ţesut, fuşalăii de tras lâna, furca şi fuioarele de tors. Sunt pagini ce subliniază autenticitatea traiului ţărănesc de la munte şi păstrarea rânduielilor.

Vitoria Lipan este o aprigă apărătoare a acestora, iar atitudinea faţă de Minodora, fiica ei, este de sancţionare promptă şi drastică, atunci când i se pare că tânăra ar fi atrasă de „coc, valţ şi bluză” - ca semn al noului ce s-ar putea infiltra în viaţa satului -, renunţând la fotă şi cămeşă (ie), la cozile împletite strâns pe cap şi la horă: „îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă; nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău”. În timp s-a constituit un mod de existenţă în care se formează priceperi şi deprinderi, iar tăria morală se întemeiază tocmai pe legea nescrisă a tradiţiei, ce nu îngăduie alte prefaceri în afara celor statornicite.

În spiritul datinei şi-n conştiinţa colectivă, rânduielile dau demnitate omului şi îi justifică existenţa într-un circuit al vieţii pe acelaşi făgaş. De aceea, călătoria cu trenul, învăţătura, telefonul sunt respinse, fiind considerate „păcate”. O „rânduială” dreaptă cere ca fiecare zi să fie raportată la comandamentele unei experienţe colective, trăite şi de strămoşi, dar şi de urmaşi, căci „nimeni nu poate trăi străin de matricea grupului”. Nu lipsit de interes este şi cultul soarelui în care sunt crescuţi copiii şi-n care trăiesc sătenii, asemenea dacilor de pe vremea lui „Boerebista, craiul nostru cel de demult”.

Soarele echivalează tot ce-i bun, curat şi sfânt, şi-n faţa lui locuitorii stau „c-o inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietenie”. Soarele este izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii - căci viaţa fără lumină şi căldură nu există. De aceea trebuie cinstit cum se cuvine, iar Minodora, care a îndrăznit să arunce gunoiul în faţa soarelui, este aspru admonestată: „N-ai mai învăţat rânduială”? Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun...” şi ameninţată: „... Îţi pun la gât două pietre de câte cinci ocă”.

Spaţiul mioritic de care vorbea Blaga pare localizat aici, prin „drumul oilor”, săvârşit conform legilor transhumantei, de la munte la şes şi de la câmpie la munte, acelaşi drum străbătut de sute de ani la date stabilite în calendarul creştin ortodox, la început de primăvară şi la sfârşit de toamnă.

Satul arhaic e locuit de indivizi ce ar putea să pară unora „făpturi de mirare”, prin comportament şi vorbă. Graiul lor moldovenesc, cu parfumul vechimii, se înscrie în aceeaşi tradiţie, sporind impresia de autenticitate: „trâmbiţă”, „harţag”, „lehamite”, „cofăiel”, „poclăzi”, „rodin”, „a sudui”, „bicisnic”, „năframă”, „tohoarcă”, „ragilă”, „mânzat”, „covălie”, „scăfiţă”, „a împunge cu vorba”, „a zvâcni de plâns”, „a pune oasele la hodină”, „zavistie”, „prichici”, „a ţistui”, dar cuvintele acestea au o nuanţă gravă în context.

Structura şi arta narativă

Sadoveanu este un maestru al naraţiunii, pe care o conduce într-un ritm alert, bine stăpânit. Nicolae Manolescu concluzionează că în Baltagul „romanescul e o stăpânire perfectă a faptelor, o ordine şi o economie; nu ne mai aflăm în imperiul copleşitor al epopeii naturaliste, ci pe domeniul strâns, dar bine gospodărit al povestirii realiste”. Romanul este realizat printr-un model structural cinematografic, deşi plăcerea de „a povesti” a lui Lipan aminteşte de modelul oral.

Discursul narativ este realizat prin parataxă, iar fraza are cadenţă de baladă sau de bocet, ceea ce se poate observa prin transcrierea enunţurilor sub formă de versuri, cu accent pe forma verbală la timp trecut, aflată la început: „Am trecut muntele ista în toate felurile, am cheltuit parale în stânga şi-n dreapta, / Am mişcat oameni şi preoţi, / am vorbit şi printr-o sârmă, tocmai la Piatră”.

Baltagul nu conţine o singură structură, ci două complementare: una monografică, epică, realistă; cealaltă simbolică, mitică. Un dat trece dintr-o structură într-alta fără a se altera considerabil, dar manifestând valenţe noi” (Paul Georgescu).

Naraţiunea se completează cu descrierea, Sadoveanu fiind cel mai liric dintre prozatorii români. Fragmentele descriptive degajă un fior rapsodic şi liric, ce produce înfiorarea sufletului omenesc, căci la Sadoveanu „natura devine o cutie de rezonanţă a sentimentelor” (Tudor Vianu). Străbătând munţii, Vitoria primeşte semne de la natură, pe care le interpretează conform legilor nescrise, lăsându-se pătrunsă de lumina şi vigoarea primăverii.

„Drumul se curăţise de ape şi se zvânta. Pădurea fâşâia lin din cetini şi răsufla aburi. În poieniţe sorite, pământul se ochise bine şi înverzeau pajişti. [...] Vitoria găsi clopoţei albi. Privi cerul albastru şi înghiţi mireasma pădurii; trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţi intrând în el soare şi bucurie.”

Arta lui Sadoveanu e vizionară şi poartă amprenta talentului său de povestitor remarcabil, autorul fiind substituit, în roman, de un narator obiectiv, omniscient, cunoscător al locurilor şi oamenilor care au fost.

Concluzii

Baltagul este un roman despre păstori (Nechifor Lipan), putându-se observa cu uşurinţă în el urmele baladei Mioriţa, care a dat naştere unui mit. „Este în păstor, scria Constantin Noica, deopotrivă un îndemn spre vis şi unul spre fapta neobişnuită, care dau alte dimensiuni sufletului naţional.”

Sufletul pastoral a rămas legat „de unele moduri anistorice ale sufletului românesc”, existând în el nostalgie şi setea de spaţii largi, „deschise în perimetrul montan al doinei şi al baladei”. Nimic din ceea ce înseamnă tradiţie nu i-a scăpat prozatorului, care a simţit necontenit impulsul de a se „cufunda în mitul şi sufletul poporului”.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …