Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Hanu Ancuţei, operă de maturitate, a apărut în 1928, este un volum de nouă povestiri şi, poate, cea mai strălucită creaţie lirico-epică a lui Mihail Sadoveanu (1880-1961). În volumul Hanu Ancuţei, Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă sau naraţiune în naraţiune ori ancadrament, deoarece în firul epic al volumului, relatat de naratorul omniscient (narator heterodiegetic), intervin istorisiri relatate de câte unul dintre oaspeţii ce poposesc la han pentru odihnă şi petrecere. Povestitorii sunt ei înşişi participanţi direct (narator autodiegetic) sau martori (narator homodiegetic) ai evenimentelor narate şi mai rar doar mesageri ai întâmplărilor povestite.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală este amplasată într-un plan al trecutului, faptele se petrec în vreme veche, în timp nune românesc, posibile oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor străvechi şi nu numai într-o anumită epocă istorico-socială. Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a povestitorilor la Întâmplările relatate, având deci un grad înalt de subiectivism, iar spaţiul acţiunii este un topor, hanul Ancuţei şi împrejurimile lui.

Timpul narativ

Timpul narativ se compune din timpul povestirii, care marchează prezentul (timpul când se relatează întâmplarea) şi timpul povestit, un plan al trecutului, al faptelor întâmplate în vreme veche, principalul mod de expunere fiind evocarea. Spaţiul narativ este un topos, un loc privilegiat, hanul ca loc de popas şi de petrecere. Toate cele nouă povestiri sunt construite ca „naraţiune în ramă” sau „povestire în povestire” sau „ancadrament”, rama care încadrează fiecare povestire constând în câteva elemente comune.

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu şi este o povestire în ramă, iar întâmplările evocate se petrecuseră demult, tot pe aceste meleaguri, pe vremea - celeilalte Ancuţe. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, spaţiul narativ este un topos, iar relatarea îmbracă forma evocării.

Incipitul

Incipitul povestirii aparţine naratorului obiectiv (heterodiegetic) care ilustrează, prin naraţiunea la persoana a III-a, atmosfera plină de emoţie şi de fiori care pluteşte printre oaspeţii hanului, deoarece povestitorul moş Leonte reuşise să-i impresioneze cu povestirea anterioară, despre balaurul fabulos. În lumina „soarelui auriu” care strălucea într-o „linişte ca din veacuri”, oaspeţii Ancuţei zăresc pe drumul pustiu un călăreţ care poposeşte şi el la han. Comisul, Ioniţă, personaj comun tuturor povestirilor din volum, îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe Neculai Isac, „căpitan de mazâli”. Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest căpitan o „poveste înfricoşată”, pe care nu o mai ţinea minte.

Ritualul

Ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele nouă povestiri: Ancuţa îi aduce oaspetelui „un cofăiel plin” cu vin şi o „ulcică nouă”, lăutarii se apropie „sunând din strune”, iar comisul Ioniţă îl invită „să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou” şi-l roagă să le povestească „întâmplarea de demult”. Din acest moment al povestirii, perspectiva narativă este aceea de narator-personaj (autodiegetic), deoarece protagonistul se află în centrul evenimentelor, lui i se întâmplase nenorocirea de a-şi pierde un ochi.

Acţiunea

Acţiunea scoate în evidenţă nu atât personajul, ci mai ales situaţia şi întâmplările tragice narate la persoana I. Modalitatea narativă (situaţia diegetică) se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului şi focalizarea „împreună cu” sau focalizare internă. Povestirea căpitanului Isac este o idilă, în întâmplările avuseseră loc în tinereţe, cu douăzeci şi cinci de ani înainte, când flăcăului îi plăcea să cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea leturghii la biserică pentru ca el să se liniştească de pe drumuri şi să se însoare. Perspectiva temporală este întoarcerea în trecut, iar împrejurimile hanului, ca topos, compun perspectiva spaţială.

Într-o toamnă, pe vremea celeilalte Ancuţe, pe când ducea antale (butoaie) cu vinuri la Suceava, poposise la han şi era „bezmetic şi singur ca un cuc” pentru că îl părăsise iubita. Într-o sâmbătă, „pe la toacă”, Neculai este impresionat de „o fetişcană de optsprezece ani”, cu o fustă roşie, în mijlocul unei cete-de ţigani. A doua zi, ţigăncuşa Marga îi mulţumeşte pentru bănuţul de argint, de care-şi cumpărase nişte ciuboţele. După ce şi-a terminat treburile, în miez de noapte, s-a dus direct la „fântâna cu patru plopi”, unde îl aştepta frumoasa ţigancă.

Tânărul îi promite că îi va aduce „o scurteică de vulpe” de la Paşcani, iar ea îi făgăduieşte că o să-l aştepte cu nerăbdare „ş-am să mor lângă fântână dacă nu vii!” La Paşcani, Neculai vinde bine „antalele de vin”, cumpără „o blăniţă cu faţa de postav roş”, cu gândul la plăcerea pe care o va vedea în ochii ţigăncuşei şi se întoarce, cu chimirul plin, spre hanul Ancuţei, cu intenţia de a se opri mai întâi la fântână. Cadrul este romantic, „stelele se aprinseseră în cerul curat”, câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină”, creând o atmosferă de vrajă pentru întâlnirea erotică, iar prezentarea peisajului marchează o pauză descriptivă în şirul naraţiunii.

La întâlnirea de la fântână, Marga îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să-l atragă în locul acesta pustiu, pentru ca el, împreună cu cei doi fraţi mai mici, Dimachi şi Turcu, să-i fure calul şi banii. Ea se teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi vor da seama că i-a trădat, dar „mi-eşti drag” şi „de-acuma înainte nu-mi mai pasă”. Îndemnat de Marga să fugă, Neculai se aruncă pe cal, iar ţiganii răcneau „ca nişte diavoli negri” aruncând cu prăjini în el. Tânărul, căzut de pe cal şi simţind „o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”, trage cu pistolul, nimerindu-l pe un ţigan între ochi, în timp ce câinele Lupei „rupea pe celălalt”.

Ochiul drept îi era plin de sânge, dar cu ochiul teafăr zăreşte lumina hanului şi începe să strige cu disperare. Cei aflaţi la han au ieşit cu făclii şi au pornit cu toţii spre fântâna unde se întâlnise Neculai cu Marga. Pe colacul fântânii „lucea sânge proaspăt”, semn că ţiganii omorâseră fata şi o aruncaseră în fântână. Din ochiul lui Neculai Isac, sângele „se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii”.

Ascultătorii (naratorii) acestei istorisiri groaznice rămăseseră „tăcuţi şi mâhniţi”, fântâna nu mai exista, se distrusese „ca toate ale lumii”. Protagonistul „sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat”, iar ochiul „cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului”. Abia pe înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins pe Ancuţa de mână şi a cerut pentru toţi oaspeţii „vin vechi în oale nouă”.

Particularităţile limbajului artistic

Particularităţile limbajului artistic constau în îmbinarea epicului cu liricul, ă povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei din „vreme veche”.

Registrul stilistic

Arhaismele („mazâli”, „divan”, „han”) şi regionalismele („cofăiel”, „hojma”, „contăş”, „antale”, „hurmuzuri”), precum şi cuvintele şi expresiile populare (“dârlogi”, „şleah”, „s-au ploconit cu cuşmele în mână”, „am pişcat roibul”) sunt folosite cu naturaleţe de către protagonist şi de către ceilalţi oaspeţi ai hanului, dând oralitate stilului. Scriitorul este creatorul unui limbaj seducător şi accesibil, rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora apare sporadic, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor: „obraz smad”, „mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită”, „nas vulturesc” etc. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimării, Sadoveanu creează trăiri tulburătoare şi emoţii intense în sufletele ascultătorilor (naratorilor). Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o naraţiune mai amplă (Hanu Ancuţei) şi la care participă personaje puţine, palid conturate, opera Fântâna dintre plopi de Mihail Sadoveanu este o povestire în ramă.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …