Flori de mucigai, de Tudor Arghezi (comentariu literar)

După volumul de povestiri intitulat Poarta neagră, apărut în 1930, ciclul Flori de mucigai, publicat în 1931, pare să reprezinte consecinţa lirică a aceleiaşi experienţe de viaţă-scurtă, perioadă de detenţie, între anii 1918-1919, din motive politice, în închisoarea de la Văcăreşti. Unitar, sub aspect tematic, ciclul arghezian reuneşte versuri care evocă, prin imagini de o mare forţă sugestivă, lumea stranie, dezolantă şi contradictorie a universului carceral.

În poemul care prefaţează ciclul, împrumutându-i titlul, Tudor Arghezi îşi previne cititorul că versurile sale nu sunt efectul unei revelaţii, că-n ele nu trebuie căutată „slova de foc”, metaforă care, în Testament, sugera implicarea graţiei divine în actul de creaţie. Absenţa revelaţiei este afirmată insistent, prin repetarea negaţiei într-o enumeraţie, al cărei rost este de a situa sub accent fondul omenesc al actului poetic, act care s-ar fi produs: „Pe întuneric, în singurătate, / Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.

Flori de mucigai, de Tudor Arghezi (comentariu literare, rezumat literar) - crispedia.ro

Amintind secundanţii fabuloşi ai evangheliştilor, taurul, leul, vulturul, Arghezi îşi situează versurile într-o opoziţie semnificativă, adjudecându-le un regim „minor” în raport cu scrierile evangheliştilor, exemplu, prin excelenţă, al unui regim „major” legat de o consemnare a absolutului. Mai mult decât atât, versurile sale „de acum” înregistrează impresii stimulate de un real al vieţii pe care, chiar dacă îl percepe, fibra angelică a fiinţei noastre este incapabilă să le exprime, rostul de a le exprima revenindu-i fibrei demonice din noi. „Unghia îngerească” este „tocită”, epuizată sau nimicită de efort şi, în cele din urmă, retrasă, ascunsă, de nerecunoscut, astfel încât sarcina scrierii, deci a exprimării, a comunicării, este preluată de „unghiile de la mâna stângă”, mână care, în conformitate cu un străvechi simbolism, este asociată maleficului, demonicului.

Nu întâmplător, titlul poemului-prefaţă, ca şi al întregului ciclu, este un oximoron de ecou baudelairian - Flori de mucigai. Dacă primul termen, „flori”, aduce sugestia frumuseţii şi, în ultimă instanţă, a luminii, cel de al doilea acţionează cu o forţă inversă, sugerând urâtul, descompunerea, răul şi, într-un plan nu foarte îndepărtat, întunericul. Imaginea derutantă, contradictorie, pe care o construieşte oximoronul, sugerează, de fapt, o lume a valorilor alterate, pervertite. Este lumea închisorii în care viaţa este reprimată, mortificată, pentru a ispăşi ceea ce oamenii consideră a fi o crimă.

Ca şi baudelairienele „flori ale răului”, „florile de mucigai” îşi află punctul de sprijin în aşa numita estetică a urâtului, care, încă din secolul trecut, a făcut obiectul unui cunoscut tratat: Karl Rosenkranz, Estetica urâtului, 1853. Începând cu Rosenkranz, a fost semnalată expresivitatea şocantă, fascinantă chiar, a urâtului ca modalitate de avertizare asupra imperfecţiunilor vieţii şi, totodată, generoasă sursă de efecte estetice ivite din sentimentul de repulsie, de aversiune sau de oroare. În modul arghezian de înţelegere a lucrurilor, urâtul devine o formă de polarizare a contradicţiilor definitorii pentru condiţia umană, chiar în ipostaza sa regresivă pe care o figurează cel întemniţat.

Închisoarea, în prezentarea lui Arghezi, este un fel de bolgie a infernului dantesc în care, simbolic, omul este asociat viermelui. Sugestiv, locul de claustrare este redus la câteva componente: mocirlă, frig, cătuşe, lanţuri, zăbrele, păduchi, şobolani, zăvoare, mucigai, întuneric. Totuşi, în acest cadru al ororilor frumosul nu este absent. Dimpotrivă, în regim de obsesie pentru cei claustraţi, erupe în teritoriul acesta impropriu, suprimându-l, atunci când osânditul reuşeşte să-i opună o realitate interioară mult mai puternică. Frumuseţea, de care cel socotit vinovat a fost îndepărtat cu scop punitiv, poate fi recuperată prin vis sau amintire, situaţie pe care o ilustrează poeme ca Rada sau Tinca. Mai mult chiar, moartea înseamnă eliberare de rău, readucere în lumină, restituire a frumuseţii, în ultimă instanţă: „În beciul cu morţii, Ion e frumos, / Întins gol pe piatră, cu un fraged surâs...” (Ion Ion).

Prin moarte are loc regăsirea acelor valori care motivau existenţa însăşi a frumuseţii: „În ochii-i deschişi, o lumină, / A satului unde-i născut, / A câmpului unde iezii-a păscut / A încremenit acolo străină” (Ion Ion). Între zidurile cu uşi zăvorâte şi ferestre zăbrelite, frumuseţea nu are consistenţă decât pentru cel care o conţine, ca pe o realitate interioară, inaccesibilă celorlalţi, asemenea unui „cântec mut”. „Cântecul mut” este, de altfel, un alt oximoron al ciclului arghezian care semnalează existenţa valorilor discrete, a prezenţelor inaparente, în rândul cărora se înscrie însăşi divinitatea: „La patul vecinului meu / A venit azi noapte Dumnezeu, / Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi” (Cântec mut).

Apropierea de Dumnezeu este o formă de atingere a sublimului şi, totodată, o modalitate de a sugera absolvirea, salvarea celui condamnat, pe care o figurează conversiunea şi înfrumuseţarea elementelor din imediat: „Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer / Şi atârnau candele de stele / Printre ele. / Ferestrele incluse / S-au acoperit cu ripide şi antimise, / Şi odaia cu mucigai / A mirosit toată noaptea a rai” (Cântec mut).

 

Lumea închisorii, o lume a valorilor confuze, presupune o ordine de adâncime care confirmă şi, totodată, contrazice prejudecata comună cu privire la modul de a fi al celui întemniţat. Urâţenia acestei lumi, care poartă stigmatele răului, tulbură componenţa angelică a fiinţei noastre şi explică neputinţa sau refuzul „unghiei îngereşti” de a-i surprinde imaginea. Lăsată pe seama „mâinii stângi”, evocarea capătă profunzimi surprinzătoare.

Răul, urâtul nu sunt mai mult decât conjuncturi, uneori prelungite, ale destinului, cărora, omul, fie şi vinovat, le opune aspiraţia spre frumos, un frumos pe care, atunci când viaţa l-a îndepărtat din preajma lui, îl mai poate încă afla în vis, în amintire sau în speranţă. Aceste forme de manifestare ale vieţii, în care recunoaştem solicitări contradictorii, spre zone care nu acceptă concilierea, explică de ce oximoronul devine figura dominantă în ciclul arghezian al „mâinii stângi”.

Check Also

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …