Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

„Trilogia formată din Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul alb (1936) şi Oamenii Măriei Sale (1942), epopee a epocii lui Ştefan, ar fi putut consacra ea singură un artist”, spunea criticul Constantin Ciopraga despre romanul Fraţii Jderi, operă capitală a prozei istorice româneşti. Autorul ei, Mihail Sadoveanu, a evocat şi a construit istorie toată viaţa, astfel încât el reprezintă, prin excelenţă, creatorul romanului istoric în literatura română.

De la etapa romantică a începuturilor, când proiectează idilic realitatea trecutului în romane precum Şoimii sau Neamul Şoimăreştilor, până la maturitatea clasică, vizibilă în Fraţii Jderi, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Nunta domniţei Ruxanda etc., scriitorul asimilează adevărul cu ficţiunea creatoare, conturând chipul interior al unui popor care a învăţat să străbată demn secolele de istorie.

În acest context, Fraţii Jderi sintetizează magistral nu numai talentul excepţional al autorului, ci şi o existenţă mitică, a poporului român. Dincolo de epoca evocată, aceea a domniei lui Ştefan cel Mare, rămân legenda, atmosfera patriarhală, cultul tradiţiei, respectul valorilor neamului, nostalgia trecutului, o spiritualitate ce rezumă un mod de viaţă specific românesc.

Structura

Structura romanului este compactă, bine articulată diegetic şi tematic, sub forma celor trei volume: Ucenicia lui Ionuţ, Izvorul alb şi Oamenii Măriei Sale, toate având în centru, dar şi ca element de fundal epoca lui Ştefan, deşi titlul mare al cărţii trimite către familia Jderilor, ai cărei membri devin, pe rând, personaje de prim-plan.

Geneza

Geneza operei trimite către cronici, documente din epocă, tradiţia orală şi chiar lucrările existente deja în literatură, care au în centru epoca domniei lui Ştefan cel Mare (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie; Barbu Ştefănescu Delavrancea, Apus de soare; Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare; Costache Negruzzi, Ştefaniada etc.).

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

La baza cărţii stau în primul rând Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, O samă de cuvinte de Ion Neculce şi Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir. Preocupat de personalitatea marelui domnitor, Sadoveanu îi consacrase, în 1934, şi o biografie romanţată, intitulată Viaţa lui Ştefan cel Mare, din care va prelua aici capitolele VI şi VII. Memoria colectivă făcuse deja din Ştefan o figură legendară, un erou, aşa cum apărea acesta în baladele populare şi în cântecele ce l-au inspirat, de asemenea, pe romancier.

Romanul s-a bucurat la apariţie de un mare succes, aspect favorizat şi de faptul că România se pregătea să intre în cel de-al doilea război mondial, aflându-se deci într-o perioadă de grea cumpănă, opusă cu totul stabilităţii politice şi istoriei idealizate din vremea lui Ştefan.

Temele şi motivele

Temele şi motivele dezvoltate în această construcţie polifonică sunt numeroase: istoria, războiul, datina, destinul, dragostea, natura, călătoria, vânătoarea, negoţul, satul, biserica, judecata etc. Sadoveanu scrie această epopee a neamului îmbinând adevărul istoric cu fascinaţia mitului şi cu legenda. Explicaţia se găseşte în dorinţa autorului de a crea imaginea hiperbolizată a unui trecut fabulos, inaccesibil, aproape ireal.

Cel care dă monumentalitate acestei opere polifonice este Ştefan, personalitate devenită simbol pentru Moldova, având un destin excepţional ce a influenţat decisiv traiectoria colectivă a poporului român. Cartea poate fi citită din mai multe perspective, dacă avem în vedere nivelurile naraţiunii: este, pe rând, un roman social, politic, erotic, de formare, o amplă frescă a Moldovei din secolul al XV-lea.

Volumul I

Primul volum, Ucenicia lui Ionuţ, îl are în centru pe mezinul familiei lui Manole Păr-Negru, Ionuţ Jder. Din aceste considerente, a fost numit un roman de formare (Bildungsroman), deoarece urmăreşte formarea ca oştean a lui Ionuţ. Cartea se deschide cu hramul Mănăstirii Neamţ, la care este aşteptat şi Ştefan, prilej pentru narator de a surprinde momentele unui ceremonial cu adânci implicaţii social-politice, de a sublinia unitatea poporului şi iubirea pentru conducător.

Este „epoca unei vârste de aur” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent), în ţară domnind mulţumirea generală, prosperitatea, liniştea. Starostele Nechifor Căliman îi aduce un omagiu domnitorului, fiindcă a pus rânduială în această ţară unde „mulţi stăpâni” vor să poruncească, a făcut legi şi dregătorii, a impus norme ce acum se cer respectate.

Catalan, armăsarul domnesc, este în pericol de a fi răpit de Gogolea Pogonat, însă vigilenţa Jderilor îl scapă. Despre el se spune că are puteri magice, miraculoase, care îl feresc pe domnitor de moarte şi necaz, îl apără în războaie şi îl fac de neînvins.

Ionuţ intră în suita lui Alexăndrel-Vodă, fiul lui Ştefan, devenind frate de cruce cu acesta. Tot acum are şi prima experienţă erotică, Ionuţ îndrăgostindu-se de Nasta, iubita fiului de domn, cu care se întâlneşte pe ascuns, trădându-şi, astfel, prietenul, îşi dovedeşte însă devotamentul, salvându-l pe Alexăndrel de la moarte.

Jupâniţa Nasta este răpită de tătari, iar Ionuţ pleacă în căutarea ei fără acordul familiei, însoţit numai de slujitorul său, Gheorghe Botezatu Tătarul. Fata se sinucide, înecându-se, pentru a-şi păstra puritatea, iar mezinul familiei este adus înapoi, după un şir de aventuri, de către fraţii săi. Drept pedeapsă pentru fapta sa necugetată, este trimis de Ştefan la Cetatea Neamţului. De acum încolo, depăşind criza erotică, va învăţa meşteşugul armelor, devenind un oştean adevărat, în slujba domnitorului.

Primul volum, numit de Călinescu „poemul întâiei dragoste juvenile, fără urmări” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent), are un caracter spectaculos, de roman de aventuri, datorită peripeţiilor trăite de Jderi. Toate au un rol iniţiatic, contribuind la maturizarea personajului, şi o valoare cognitivă, deoarece îl determină pe acesta să cunoască lumea, oameni şi locuri noi.

Volumul II

Volumul al doilea, Izvorul Alb, este „poemul dragostei matrimoniale” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent), numit astfel deoarece acum Ştefan se căsătoreşte cu Maria de Mangop, iar Simion Jder cu Maruşca, fiica tăinuită a domnitorului. Nu lipseşte nici de aici motivul călătoriei şi al aventurii, deoarece Maruşca este, de asemenea, răpită, iar Jderii pleacă în Polonia, în căutarea sa. Cununia lui Ştefan aduce în prim-plan momente ale ceremonialului de la curte şi contribuie la realizarea culorii locale.

Naraţiunea se va concentra însă asupra vânătorii domneşti de la Izvorul Alb. Ştefan îşi dezvăluie acum intenţiile de politică externă. Îi mărturiseşte arhimandritului Amfilohie Şendrea dorinţa de a realiza o mare alianţă europeană, menită să înfrângă definitiv puterea otomană. De aceea are nevoie de sfaturile înţelepte ale bătrânului sihastru, la care vine să se închine ca la un mag. Pentru realizarea proiectelor sale de viitor, Ştefan are nevoie de reculegere, de retragere temporară în trecut, în inima istoriei, de unde aşteaptă soluţii.

Acesta este un pretext pentru Sadoveanu să descrie teritorii primitive, necălcate de picior omenesc. Este o natură primordială, absolută, legendară, adăpostind animale fabuloase, cum este şi bourul alb, simbol al Moldovei. Natura nu reprezintă însă, la Sadoveanu, un simplu element de fundal, ci are aproape atributele unui suprapersonaj ce guvernează acţiunile umane. Vânătoarea reprezintă un ritual de iniţiere ce are la bază motivul căutării, al explorării unor noi ţinuturi şi noi timpuri.

Sadoveanu apelează la tehnica anticipării pentru a configura dimensiunea evenimentelor ce vor urma. Seceta şi cutremurul înfăţişate în partea a doua a romanului sunt semne ce prevestesc necazuri şi durere, aşa cum vom vedea în paginile următoare.

Volumul III

Titlul volumului al treilea, Oamenii Măriei Sale, rezumă sugestiv motivul central al cărţii, acela al devotamentului şi al iubirii nemărginite a supuşilor, reprezentaţi aici de familia Jderilor, pentru Ştefan. „Oamenii Măriei Sale”, ce-şi dovedesc ataşamentul pe tot parcursul romanului, sunt răzeşii simpli, ridicaţi însă de Ştefan pentru meritele lor deosebite în războaie şi în viaţa socială.

Acest volum îşi concentrează substanţa epică în două episoade-cheie pentru devenirea personajelor şi pentru dinamica acţiunii. Primul este reprezentat de călătoria lui Ionuţ în Imperiul Otoman, ca iscoadă, trimis de domnitor pentru a obţine date ce-l vor ajuta pe acesta în pregătirea bătăliei de la Vaslui. După ce şi-a ispăşit pedeapsa pentru îndrăzneala sa, Ionuţ dobândeşte înaltele calităţi ale unui oştean adevărat. Acest drum, corespunzând în plan tematic mitului călătoriei, are valoarea unei renaşteri a personajului, maturizat pe deplin.

Al doilea episod, corespunzând deznodământului acţiunii din întregul roman, este reprezentat de lupta de la Podul Înalt din 1475. Sadoveanu surprinde în detaliu pregătirea şi desfăşurarea acesteia, prilej de a reliefa excelentele calităţi de strateg ale domnitorului. Densitatea epică din scena bătăliei propriu-zise va fi precedată de o pauză narativă, care lasă loc pentru descrierea ţinutului Vasluiului, rămas legendar în istoria Moldovei.

Având intuiţii întâlnite numai la marii conducători militari, Ştefan ştie să se folosească de natură, de mediu, de vreme pentru a asigura succesul moldovenilor. Perspectiva scriitorului este una caleidoscopică, panoramică, având capacitatea de a realiza un tablou complet al luptei. Ca un adevărat regizor, ştie să observe, în manieră cinematografică, toate aspectele. Prozatorul recurge la procedeul hiperbolei, al amplificării dimensiunilor reale ale luptei, astfel încât obţine o adevărată epopee. Sacrificiul dă monumentalitate eroilor şi justifică titlul volumului.

În această înfruntare vor muri, alături de alţi viteji, Manole şi Simion Jder. Ştefan le aduce un omagiu şi îi plânge alături de întreaga natură: „Când răsare soarele, avem să ne aducem aminte de ei. Şi avem să-i jelim de asemeni când soarele asfinţeşte. Şi când ne vom trezi la bătaia miezului nopţii, avem să-i simţim în jurul nostru şi ne vom afla nemângâiaţi de pierderea lor”.

Personajul principal

Personajul principal, prezent în toate cele trei volume, dominând epoca, dar şi lumea operei, este Ştefan cel Mare, tipul eroului exemplar. Intenţia romancierului este vizibilă din primele pagini ale cărţii şi constă în realizarea unui portret total al celui mai de seamă domnitor din istoria Moldovei. Ştefan a însemnat stabilitate, securitate, prosperitate, progres, înflorire pe toate planurile, mulţumire generală. Epoca sa rămâne, în devenirea noastră ca fiinţă naţională, un etalon autentic.

Cel care deschide seria portretelor făcute lui Ştefan este Grigore Ureche, cu Letopiseţul Ţării Moldovei, în care consacră spaţii largi figurii domnitorului şi influenţei exercitate de acesta în epocă şi în posteritate. Cronicarul îşi organizează materialul epic pe trei momente distincte. La început, prin acumulare de evenimente (războaie, alianţe, ctitorii etc.), realizează o caracterizare indirectă a voievodului, cu accent pe portretul său moral.

Urmează moartea lui Ştefan, anunţată de tot felul de semne ale naturii, şi testamentul lăsat de acesta urmaşilor. Al treilea moment constă în sanctificarea eroului pe criteriul vitejiei şi reliefarea reacţiei naturii la această moarte istorică. Portretul făcut de Ureche rămâne punctul de plecare pentru toată literatura cu tematică istorică având în centru epoca lui Ştefan: „Fost-au acestu Ştefan-vodă om nu mare de stătu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. De multe ori la ospeţe omoria fără judeţiu, almintrilea era om întregu la fire, neleneşu şi harnic în războaie”.

În romanul Fraţii Jderi, Ştefan este înfăţişat într-o lumină nouă, de prinţ al Renaşterii, de erou civilizator, care ştie să impresioneze nu numai prin meşteşugul războaielor, ci şi prin cultura şi deschiderea lui europeană. Pentru supuşii săi, Ştefan este deopotrivă părintele, patriarhul, sfătuitorul, tatăl, justiţiarul, războinicul etc., într-o sinteză de trăsături excepţionale, în mod evident hiperbolizate de autor. Chiar şi în rarele episoade când este absent din naraţiune, Ştefan o domină prin spiritul său, risipit pretutindeni în Moldova.

Preluând de la Montesquieu tehnica relatării din perspectiva străinului, Sadoveanu proiectează în reacţia solilor veneţieni ce vizitează ţara propria viziune asupra domniei lui Ştefan. Aceştia sunt impresionaţi în primul rând de fastul de la curte, de organizarea armatei, dar şi de personalitatea domnitorului, ce este la curent cu politica Europei, pe care doreşte chiar să o consolideze prin alianţe.

Aşa cum se poate observa în fragmentul ce deschide romanul, poporul vede în Ştefan un salvator, un idol, un trimis al providenţei. Portretul fizic este construit prin mijloacele caracterizării directe făcute de către narator: „Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”.

Portretul moral se construieşte gradat, prin consemnarea unor detalii semnificative şi urmărirea reacţiei mulţimii la apariţia sa. Cei mai mulţi veniseră la hramul mănăstirii pentru a-l vedea şi fiecare îşi manifestă uimirea în felul său, deşi mulţimea reprezintă un personaj colectiv: bărbaţii îşi descoperă capetele, femeile ţipă de emoţie şi sfială, unii se grăbesc să-i ajute pe oamenii mănăstirii să creeze un cadru potrivit primirii, o femeie naşte.

Impactul voievodului asupra oamenilor este urmărit în detaliu de scriitor, ca o dovadă a măreţiei acestuia şi a legăturii puternice cu poporul. Fragmentul arată că Ştefan era nu doar respectat, ci şi iubit de oameni. Câteva din gesturile sale sunt simbolice şi anunţă marile transformări, politica de schimbare pe care o va duce Ştefan de acum înainte: pune numele înălţare copilului nou-născut şi se oferă să-l boteze şi să-i poarte de grijă, aşa cum conduce poporul şi se îngrijeşte de destinul său. Numele însuşi, înălţare, conţine sugestia progresului, a înălţării sub aspect economic şi moral a Moldovei. Ştefan îi găseşte deja un loc, spunând că-l va face vânător domnesc.

Se interesează de oamenii simpli, îi întreabă de unde vin şi cine sunt, cunoscând astfel de aproape viaţa acestora. Ridică spada asupra mulţimii, ca semn al puterii şi totodată al binecuvântării. Domnia sa se va desfăşura sub semnul crucii, al dreptăţii, al idealurilor de bine. Nu-l pierde din ochi pe Alexăndrel, dorind astfel să-i cultive şi fiului său aceleaşi valori în care crede. Le oferă exemple oamenilor, fiind el însuşi un model pentru ceilalţi. Sadoveanu îl înfăţişează în acest scurt fragment din cel puţin trei unghiuri: monarh, părinte, om politic al timpului.

Arta narativă

Arta narativă se distinge prin autenticitatea evocării şi prin culoarea de epocă. Scriitorul este preocupat de crearea atmosferei, dându-i cititorului iluzia, prin intermediul limbajului cu note arhaice, regionale şi populare (arhimandrit, lipani, pârcălab, staroste, rodin, samă, bielşug, hodină, cergi), că trăieşte în acel timp şi în acel spaţiu. Iubind verosimilitatea, Sadoveanu ştie să facă personajul să vorbească şi să se mişte în acord cu statutul său. Intervine uneori, prin intermediul vocii naratoriale, parcă pentru a da indicaţii de regie, impresia scenică fiind, de aceea, foarte puternică.

Predomină, ca mod de expunere, povestirea la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, dar subiectiv, care impregnează textul cu prezenţa sa, vizibilă în atitudinea faţă de personaje. Viziunea narativă este de tip par derriere, cu focalizarea externă. Naraţiunea este nuanţată şi completată de dialog, descriere şi chiar monolog, atât în secvenţa de la începutul operei - monolog adresat -, cât şi în pasajele de reflecţie şi meditaţie ale eroilor ce trăiesc sentimente puternice (Ionuţ, Simion Jder, Ştefan cel Mare). Prin toate atributele sale - monumentalitate, structură arborescentă, personaje puternice, construcţie masivă, omniscienţă auctorială etc. -, Fraţii Jderi se constituie ca un roman doric de excepţie.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …