Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul este în general coerent, evoluând în episoade şi secvenţe narative distincte, dar unitare, cu planuri compoziţionale delimitate. Substanţa epică se bazează pe o evoluţie ramificată, dar finită şi coerentă la toate nivelurile. De obicei naraţiunea se realizează la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient. Eroii sunt tipuri viabile, proiectate pe un anumit fundal istoric şi social.

Ion a fost publicat în anul 1920, iar datorită lui, Liviu Rebreanu este considerat, până astăzi, creatorul romanului modern în literatura română. Textul reprezintă un moment semnificativ în evoluţia prozei româneşti, eliberată de clişeele şi lirismul sămănătoriste. Sintetizând această mutaţie esenţială, Eugen Lovinescu nota: „Pornind de la acelaşi material ţărănesc, Ion reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice” (Istoria literaturii române contemporane).

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Distanţa faţă de Ciclul Comăneştenilor al lui Duiliu Zamfirescu, faţă de romanul Mara al lui Ioan Slavici sau prin raportare la creaţiile lui Gala Galaction şi Ion Agârbiceanu este evidentă, iar sincronizarea cu literatura europeană se realizează atât la nivelul obiectivităţii narative, cât şi prin profunda introspecţie psihologică. Viaţa satului românesc se revarsă epopeic, mişcarea energică a liniilor epice conduce spre o structură solidă, arhitectonică; o lume sfâşiată de drame şi pasiuni intră într-un cadru istoric şi social, pe care îl transcende, însă, spre ritmurile cosmice eterne.

Romanul Ion înseamnă biruinţa naraţiunii moderne, o viziune realistă, perspectiva modernă de interpretare, substanţa epică organizată în simetrii de compoziţie, impunerea unei tipologii din care se detaşează profilul eroului principal. Creaţie epică de mari dimensiuni, roman-frescă, Ion reprezintă „epopeea ţăranului român” (Pompiliu Constantinescu), „grandioasă frescă a lumii de ţară” prin care autorul „a ridicat drama personală, a lui Ion al Glanetaşului, la înălţimea unei drame simbolice” (Perpessicius, Patru clasici).

Tema

Tema operei o constituie lupta ţăranului pentru pământ, într-o societate în care singura măsură a valorii omului este banul sau pământul. Dincolo de aspectul arhetipal al personajului care întruchipează idealuri şi mentalităţi străvechi din spaţiul satului românesc, romanul comunică şi un mesaj etic referitor la inevitabila degradare morală a fiinţei umane în raport cu ideea de posesiune.

Geneza

Geneza cărţii trimite deopotrivă către un strat livresc şi către unul biografic, al devenirii autorului. Astfel, ca elemente de hipotext identificăm nuvelele Răfuiala, Zestrea, Ruşinea şi Nevasta, pe care autorul le dezvoltă în autentice nuclee epice. De asemenea, critica biografistă şi autorul însuşi evocă o scenă la care a asistat Rebreanu într-o duminică, atunci când, aflat la vânătoare de porumbei sălbatici, a văzut cum un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare s-a aplecat şi a sărutat pământul cu patimă, „ca pe o ibovnică”. Totodată, se citează o scrisoare primită de autor de la sora sa, care îi povesteşte despre drama unei fete din satul natal, ruşinată de cel mai netrebnic fecior al satului.

Structura

Din punct de vedere structural, cartea este organizată în două părţi, ce corespund celor două drame ale protagonistului: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Liantul acestora îl reprezintă Ion, protagonistul, însă accentele devenirii sale sunt specifice patimii ce precumpăneşte în fiecare din cele două părţi.

Compoziţia

La nivel compoziţional se disting mai multe planuri romaneşti, urmărind câteva destine. Primul şi cel mai important este destinul lui Ion, ţăran sărac din satul Pripas, care năzuieşte să-şi depăşească statutul material şi poziţia în ierarhia rurală prin căsătoria cu o fată bogată. Avatarurile eroului în încercarea de a sfida destinul sunt surprinse în scene memorabile precum: hora satului, bătaia de la cârciuma lui Avrum, seducerea în etape a Anei, negocierea zestrei, nunta, trădarea învăţătorului Herdelea, cedarea tuturor pământurilor de către socrul său, sinuciderea Anei, moartea copilului, renaşterea iubirii pentru Florica, moartea şi înmormântarea protagonistului.

Un al doilea plan vizează intelectualitatea rurală reprezentată de familia învăţătorului Herdelea şi de preotul Belciug. Herdelea este tipul dascălului de vocaţie, care încearcă să apere cultura română şi limba română, acaparate de către sistemul oficial maghiar. Conflictele cu preotul, cu autorităţile imperiului şi chiar cu Ion sunt determinate de dorinţa învăţătorului de a-şi apăra imaginea şi statutul social şi intelectual. În plus, preotul Belciug, deşi aspru în manifestările sale, este imaginea omului devotat slujirii lui Dumnezeu şi a Bisericii, într-un mediu contaminat de politică, dar şi de neînţelegeri. Părintele este un adevărat sfătuitor, confident şi mediator pentru ţărani, reuşind să-i îndrume pe calea cea dreaptă.

În sfârşit, un al treilea plan compoziţional şi totodată fundalul narativ e reprezentat de administraţia maghiară, frecventată de Titu Herdelea prin funcţia sa, dar şi de către ţărani, atâta vreme cât se supune oficialităţilor imperiului. Se sugerează discret, în spiritul lui Marin Preda, legătura dintre om şi istorie, dintre individ şi timpul în care trăieşte.

Arhitectura

Arhitectura romanului este atent elaborată, printr-o dozare aproape infinitezimală a detaliilor, cu o grijă pentru sinteza compoziţională ce atinge uneori artificiul. Romanul este, în expresia criticului Constantin Ciopraga, „un corp sferoid” care „se termină precum a început”. Astfel, titlurile capitolelor au o forţă anticipativă şi evocatoare de excepţie. Cartea se deschide cu un capitol intitulat „începutul”, pentru a se încheia cu „Sfârşitul”, iar capitolele intermediare au titluri sintetice precum „Sărutul”, „Vasile”, „Nunta”, „Copilul” etc. Totodată, primele pagini sunt construite printr-o tehnică cinematografică, a restrângerii cadrului de la o imagine panoramică, generală spre elementele de detaliu ce prefigurează conflictele de mai târziu.

Acţiunea

Acţiunea este anunţată prin descrierea drumului de la Armadia către Pripas şi este treptat abandonată prin aceeaşi imagine, însă surprinsă la final în sens invers, ca o intrare şi o ieşire simbolice din lumea ficţiunii. Evenimentele încep şi se sfârşesc duminica, iar hora este elementul etnografic ce îi reuneşte pe ţărani în inima satului. De la început se disting realităţi semnificative precum Hristosul de tinichea, casa învăţătorului cu ferestrele cât palma „privind drept în inima satului”, gospodăria sărăcăcioasă a lui Ion, cârciuma lui Avrum, loc al conflictelor dintre ţărani, şi hora satului.

Hora

Hora reprezintă nu doar un motiv de sorginte mitică având o simbolistică arhetipală, ci şi un pretext narativ ce irumpe în text cu toată forţa necesară unei naraţiuni vii şi dense. Ierarhia satului este vizibilă în curtea văduvei lui Maxim Oprea, prin aşezarea concentrică a participanţilor. În centru sunt tinerii veniţi să se distreze, într-un dans al patimilor şi al speranţelor, urmează nevestele tinere şi fetele neinvitate, care privesc şi râd cu subînţeles. Al treilea cerc este reprezentat de bărbaţii fără pământ, care vorbesc despre „treburile obştii”, pentru ca pe prispa casei, într-un loc privilegiat, să stea fruntaşii satului, „bocotanii”, primarul şi familia învăţătorului. Se configurează astfel un amfiteatru simbolic, ce surprinde pulsaţia acestei lumi.

Ion se evidenţiază încă din scena horei, prin calităţile sale de lider al tinerilor din sat, dar şi prin îndoielile ce îi macină fiinţa. Alternativele existenţei sale sunt, de asemenea, conturate în această împrejurare, prin imaginea tatălui, Alexandru Pop Glanetaşul, care stă „ca un câine la uşa bucătăriei”, neîndrăznind să intre în vorbă cu cei bogaţi. De asemenea, Vasile Baciu, beat şi arogant, reprezintă o posibilă evoluţie a protagonistului, dacă destinul său ar fi avut un parcurs normal. Conflictele interioare se prefigurează sub forma luptei dintre pasiune şi raţiune, dintre iubirea sinceră pentru Florica şi convingerea că nu îşi poate îndeplini visul de bogăţie şi onoare prin căsătoria cu Ana. Se adaugă şi o întâmplătoare aluzie a lui Titu Herdelea, care în acea seară, după horă, îi spune că trebuie „să-l silească” pe Baciu să-i dea fata.

Seducerea Anei se realizează deliberat, Ion parcurgând drumul simbolic de la horă la poartă, de aici pe prispă, de pe prispă în casă, până la scena de pe cuptor, care topeşte, într-un amalgam de trăiri, iubirea sinceră a fetei şi planul diabolic al flăcăului. Vestea despre sarcina Anei îl face pe Ion mai sigur pe sine, gata să-şi negocieze cu duritate viitorul. Femeia este alungată şi bătută deopotrivă de tată şi de viitorul soţ, până când intervine preotul satului, care îi obligă să se împace. Este ilustrată, astfel, condiţia femeii în lumea rurală, aşa cum o observă şi George Călinescu: „două braţe de muncă, o zestre şi o producătoare de copii” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

Nunta

Nunta îi oferă autorului prilejul de a surprinde într-o pagină etnografică de excepţie realităţile lumii arhaice transilvănene. Evenimentul ţine trei zile şi implică o desfăşurare ritualică. Alaiul este impresionant: „călăreţii pocneau mereu din pistoale”, „lăutarii îşi frângeau degetele cântând”, „căruţa cu mirii” şi „hrişcă cu naşii” sunt în centru etc. Urmează ospăţul, dansul, în timp ce autorul notează psihologic şi treptele nefericirii Anei, care îşi vede mirele „fulgerat de patimă”, strângând-o pe Florica, „mistuit de remuşcări înăbuşite”.

Dincolo de culoarea momentului, impresionează aşadar durerea mocnită a Anei, care, privindu-l pe Ion topit de dragoste pentru Florica, îşi vede visul spulberat. Nunta nu reprezintă, în aceste condiţii, un moment de împlinire erotică, ci un adevărat ritual de intrare în posesie. Ion îşi modifică, după nuntă, comportamentul, atât în familie, cât şi în societate. Pe Ana o ignoră sau o umileşte, situaţie care nu se schimbă nici după naşterea copilului. În sat este privit ca un om bogat, pe uliţă merge cu pas apăsat, iar la cârciumă nu vorbeşte decât despre pământuri şi semănături. Nefericită, Ana se spânzură, Ion simţindu-se astfel eliberat de o povară. La scurt timp moare şi copilul, lipsit de dragostea şi grija materne.

A doua parte a romanului este concentrată asupra iubirii pătimaşe a protagonistului pentru Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc, ceea ce nu îl împiedică pe Ion să dorească să-i recâştige dragostea. Se împrieteneşte cu George, ajunge să-l viziteze acasă, îşi dă întâlnire pe ascuns cu Florica, până când soţul acesteia află de relaţia celor doi şi, într-o scenă dramatică de un naturalism pregnant, îl ucide pe Ion, în mod simbolic, cu o sapă. Sugestia folosirii acestui instrument de muncă a pământului pentru pedepsirea celui ce a încălcat norme morale străvechi este cât se poate de transparentă.

Caracterizarea personajului principal Ion

Ion este, între cele mai complexe personaje din literatura română, „primul erou obiectiv” (Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane), lipsit de idealizarea tipic sămănătoristă de la începutul secolului şi prezentat de narator în toată nuditatea caracterului său. Modalităţile de caracterizare la care face apel autorul includ atât portretul fizic, cât şi portretul moral ale protagonistului. Încă de la început Ion este prezentat direct de către narator, în scena antologică a horei: „Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Se anticipează, astfel, prin prolepsă, evoluţia personajului.

De asemenea, în spiritul omniscienţei, Rebreanu, prin vocea naratorială, îi subliniază calităţile: „Era iute şi harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca o ibovnică”. Intrând în relaţie cu multe dintre personajele universului epic, Ion este văzut în mod diferit de către acestea, într-un exerciţiu de pluriperspectivism ce conferă romanului modernitate. Pentru Vasile Baciu este „hoţul, „sărăntocul” şi „tâlharul”, în timp ce pentru Ana este, la începutul relaţiei lor, „Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numeşte „un stricat şi un bătăuş”, „un om de nimic”, pentru ca, după ce Ion moare şi lasă implicit pământurile bisericii, să fie numit „mândru creştin”.

Pentru că flăcăul se arată nerecunoscător faţă de învăţător, soţia acestuia, Maria Herdelea, îl califică drept „becisnic”, „fără pereche în blăstămăţii”, iar Titu trăieşte sentimente contradictorii, de admiraţie pentru tenacitatea flăcăului, dar şi de dispreţ pentru lipsa de scrupule şi insensibilitatea acestuia, numindu-l, la un moment dat, „o canalie”. Într-o încercare dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce doreşte şi simte, Ion oscilează - „Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului” -, acunzându-se, încă din scena nunţii sale, de slăbiciunea neuitată pentru Florica. Îi mulţumeşte lui Herdelea pentru sfatul său, spunând „că doar nu suntem noi tocmai aşa de proşti”, ceea ce îi evidenţiază orgoliul.

Caracterizarea indirectă este realizată prin vorbe, fapte, relaţii, gânduri, într-o veritabilă desfăşurare epică focalizată asupra protagonistului. Astfel, se dovedeşte cinic atunci când află că Vasile Baciu îşi bate fiica pentru păcatul comis: „Lasă, că bine-i face, lasă s-o bată zdravăn, că i se cuvine...”. El însuşi este violent, fiindcă se încaieră cu Simion Lungu pentru pământ şi chiar cu socrul său, de la care vrea toate ogoarele. Comportamentul faţă de Ana îi subliniază, în etape, viclenia, insensibilitatea şi, finalmente, ura pentru aceasta, considerând-o vinovată pentru nefericirea lui. În mintea sa, o compătimeşte cu superioritate, dar o şi detestă: „Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea (...). Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi”.

Cea mai importantă secvenţă a textului, cu o mare forţă de sugestie, este cea a sărutării pământului. Într-o atitudine de evlavie, Ion îngenunchează în faţa ogorului şi sărută huma cu o voluptate ce-i trezeşte fiori la limita eroticului: „o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări”. Scena intră în sfera patologicului, autorul avansând în felul acesta o ipoteză de interpretare a devenirii interioare a protagonistului.

Receptarea critică a personajului a cunoscut anumite variabile în timp, de la publicarea romanului şi până în contemporaneitate. Primul care interpretează cazul lui Ion este Eugen Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane: „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă...”. Criticul îl consideră, în mod evident, un erou stendhalian puternic şi hotărât în tot ce face, un parvenit din lumea rurală.

O percepţie opusă celei lovinesciene asupra personajului este cea a lui George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, unde neagă toate meritele şi calităţile acestuia: „Ion nu este inteligent şi, prin urmare, nici ambiţios. Dorinţa lui nu este un ideal, ci o lăcomie obscură”. Paul Georgescu, în prefaţa la ediţia din 1967 a romanului, sintetizează, într-un fel, dosarul critic de până atunci al personajului şi îl revalorizează dintr-o perspectivă foarte echilibrată: „El e o energie care nu s-a putut constitui, încă, într-o personalitate”.

Arta narativă

La nivelul artei narative romanul se distinge prin sobrietate, rigoare, obiectivitate şi echilibru compoziţional. Stilul anticalofil, al cărui adept s-a declarat, îl îndreptăţeşte pe autor să respingă expresia grandioasă ori metafora subtilă, aşa cum declară, de altfel, în articolul Cred: „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau decât să fiu şlefuit şi neprecis. (...) De altfel, cred că e mult mai uşor a scrie frumos decât a exprima exact”. Naraţiunea la persoana a III-a, din perspectiva unui povestitor ominiscient, ubicuu, alternează cu cea la persoana I, realizată prin intermediul unui narator-personaj, alter ego al autorului, Titu Herdelea.

În concluzie, literatura română datorează romanului Ion începutul modernizării speciei, într-un efort creator titanic, ce îi asigură acestui „geniu fără talent” - cum a fost numit Rebreanu - un loc important în galeria ctitorilor prozei autohtone de o certă valoare estetică. Romanul Ion este capodopera scriitorului, în care arta sa impune viziunea realistă, ce îl apropie de un Tolstoi sau Faulkner, dar cartea vorbeşte şi despre permanenţele mitice, despre continuitatea şi dăinuirea unei civilizaţii rurale, despre dialectica vieţii şi morţii, despre miracolul existenţei sau fatalitatea tragică a iubirii.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …