La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Scriitorul şi opera sa

Publicată în 1969, în volumul: La ţigănci şi alte povestiri (după ce apăruse la Paris, în 1959), nuvela menţionată a fost caracterizată drept „o capodoperă a fantasticului românesc” (Eugen Simion) şi se încadrează în proza fantastică a lui Mircea Eliade. Din aceeaşi categorie de lucrări mai fac parte nuvele ca: Pe strada Mântuleasa, Tinereţe fără de tinereţe, 19 trandafiri, La umbra unui crin, În curte la Dionis şi altele.

Toate se caracterizează printr-un fantastic de tip erudit, tema fundamentală fiind relaţia dintre sacru şi profan. De multe ori, în curgerea firească a întâmplărilor realului, intervine o ruptură (situaţie neobişnuită, ieşire din timp) care transpune totul în planul fantastic. Acţiunea se petrece într-un spaţiu aparţinând unei geografii sacre (Bucureştiul de altădată, cu străzi şi beciuri care ascund mistere, ori muntele care este mai aproape de cer). Personajele sunt „indivizi comuni” care „intră fără voia lor în situaţii anormale” (Eugen Simion).

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Tema

În nuvela La ţigănci, autorul prezintă moartea ca eveniment, dar şi ca mijloc de recuperare a sacrului.

Titlul

Titlul este numele unui spaţiu, având două semnificaţii:

  • În planul profan este un loc rău famat, despre care vorbesc bărbaţii din tramvai.
  • În planul sacru, este primul stadiu al călătoriei sufletului după moarte, drum care, în unele tradiţii, cuprinde Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.

Structura

Nuvela La ţigănci este o capodoperă a literaturii fantastice româneşti: din însemnările autorului (notate în Jurnal) reiese că intenţia lui a fost revelarea a două lumi paralele existente în universul cotidian. Cu alte cuvinte, există o realitate vizibilă, concretă şi logică (pe care o cunoaştem cu toţii) şi o altă realitate (ascunsă, ilogică, neştiută, cunoscută fragmentar sau deloc de către personaje).

Din această concepţie derivă ordonarea acţiunii din La ţigănci pe două planuri antitetice: profan-sacru, real-fantastic, viaţă-moarte, timp terestru-timp transcendent. În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi structura compoziţională a acestei opere: conform opiniei lui Sorin Alexandrescu, nuvela este alcătuită din opt episoade, marcând un număr simetric de „intrări” şi „ieşiri” din real în ireal. Comentatorul menţionat observă că aici este vorba de un itinerariu spiritual: Viaţă şi Moarte, Profan şi Sacru, nuvela fiind (aşa cum susţin şi alţi comentatori) o alegorie a morţii sau a trecerii spre moarte.

Pe episoade, acţiunea trece prin mai multe etape. Episodul I prezintă drumul lui Gavrilescu spre casă, cu tramvaiul. Episoadele II, III şi IV se petrec în bordeiul ţigăncilor, unde apar cele trei fete şi are loc „visul” profesorului. Episoadele V, VI şi VII prezintă rătăcirea sufletului prin oraş şi întoarcerea la bordei cu birja-dric. Episodul al VIII-lea cuprinde reîntâlnirea cu Hildegard şi plecarea celor doi spre nunta în Paradis. Viziunea narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient şi omniprezent, iar relatarea se face la persoana a III-a.

Discursul narativ

O caracteristică importantă a fantasticului o constituie faptul că acesta apare ca o „ruptură” în universul realului, intruziune care nu poate fi explicată în mod logic. Aceeaşi caracteristică apare şi în La ţigănci, nuvelă al cărei discurs narativ este structurat pe două planuri:

  • Planul real/profan (corespunzător episoadelor I şi V), prezintă un topos specific eliadesc: Bucureştiul toropit de căldură, ale cărui străzi ascund mistere sacre; se cuvine să observăm că, în episodul al V-lea, realul apare modificat, aflat sub imperiul unui timp grăbit care curge în salturi;
  • Planul fantastic/sacru ocupă cea mai mare parte a nuvelei cuprinzând rătăcirea în labirint a lui Gavrilescu, până la „visul” final.

Incipitul

Incipitul nuvelei este situat în planul real/profan şi fixează câteva repere spaţiale şi temporale: interiorul unui tramvai care circula pe o stradă din Bucureşti, într-o zi călduroasă de vară: „În tramvai, căldura era încinsă, înăbuşitoare. Traversând grăbit coridorul, îşi spuse: «Eşti un om cu noroc, Gavrilescule!». Zărise un loc liber, lângă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului”. Tot în incipit, apare şi numele protagonistului: un bărbat pe nume Gavrilescu, despre care aflăm ulterior că va trăi o experienţă unică, un ritual al trecerii din viaţă în moarte.

Finalul

Finalul este liric: după ce o regăseşte pe iubita sa din tinereţe, bărbatul va fi condus spre nunta în Paradis („Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi. - Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis”).

Construcţia subiectului

Acţiunea primului capitol se desfăşoară într-o realitate aparent profană, în care sunt camuflate însemnele sacrului, într-o după-amiază toridă, puţin după ora trei, profesorul Gavrilescu se întorcea de la o lecţie de pian, din strada Preoteselor, îndreptându-se, cu tramvaiul, spre casă. Incitat de căldură, profesorul devine logoreic, povestindu-le celorlalţi călători despre un anume colonel Lawrance, care murise în Arabia, din pricină că arşiţa „l-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l”.

Gavrilescu tocmai aflase despre această întâmplare de la nişte tineri, care aşteptau şi ei tramvaiul şi care erau, probabil, studenţi. Pe măsură ce discuţia se derulează, profesorul simte nevoia să facă mărturisiri: „Pentru păcatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă, încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist...”. Cum tramvaiul tocmai trecea pe lângă grădina unor ţigănci, călătorii discută, oarecum misterios, despre acest spaţiu. Nimeni dintre cei de faţă nu fusese la ţigănci, dar toţi auziseră că acestea se aflau acolo de foarte multă vreme, iar grădina lor fusese chiar mai mare înainte de ridicarea noilor construcţii.

Nici Gavrilescu nu ştia nimic despre misterioasele ţigănci, deşi făcea acest drum de trei ori pe săptămână, mergând la eleva sa Otilia. Dintr-o dată, ca şi când acest loc ar fi exercitat o influenţă magică asupra lui, profesorul şi-a amintit că îşi uitase partiturile la Otilia, în strada Preoteselor. Coborând, pentru a lua un alt tramvai, în sens invers, Gavrilescu regăseşte căldura şi mirosul de asfalt topit. Obosit, se aşează pe o bancă, în plin soare, dar o memorie de mult uitată îl întoarce în trecut, la o zi similară, din vremea tinereţii sale. Pe atunci, student fiind în Germania, Gavrilescu trăise o mare iubire pentru tânăra Hildegard, pe care o uitase subit, într-o zi de arşiţă, când o cunoscuse pe Elsa. Căsătorindu-se cu aceasta, se întorsese în Bucureşti, ratându-şi astfel talentul şi şansa iubirii unice.

După această scurtă recuperare a trecutului, Gavrilescu revine în prezent, în lumina orbitoare a zilei de vară. Atras irezistibil de umbra nucilor din grădina ţigăncilor, bărbatul se îndreaptă spre acest spaţiu, tocmai când tramvaiul pe care îl aştepta trecea pe lângă el. Gestul de a-l saluta cu pălăria, precum şi cuvintele: „Prea târziu!” rostite de profesor, arată că timpul omului şi cel al realităţii deveniseră neconcordante. Încă de la început, în realitatea profană pot fi observate însemnele sacrului. Astfel, numele străzii de pe care venea Gavrilescu (Preoteselor), trimite la vestalele care îngrijeau focul sacru, în templul zeiţei Vesta.

Popasul pe care profesorul îl făcea pe această stradă, de trei ori pe săptămână echivalează cu o purificare, în vederea unei „călătorii” care, în multe tradiţii ale lumii cuprinde Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Tot aşa, „studenţii” care vorbeau despre colonelul Lawrance, sunt, la modul mitic, nişte „mesageri” care vestesc apropiata moarte şi a lui Gavrilescu. În sfârşit, propriile mărturisiri ale profesorului îi relevă esenţa mitică: el este un Orfeu care şi-a uitat menirea (statutul de., creator şi iubirea pentru Hildegard). De aici, dorinţa de a şi le recupera, printr-o descindere în Infern, în căutarea noii Euridice. Începând cu episodul al II-lea, acţiunea se desfăşoară în planul fantastic/sacru.

Intrând în grădina ţigăncilor, Gavrilescu este întâmpinat de o babă (care păzea, ca şi Cerberul, poarta Hadesului). După ce plăteşte trei sute de lei, profesorul este condus spre un bordei ascuns printre frunzişurile grădinii. Este un spaţiu atemporal (în care „iar a stat ceasul”) şi labirintic, plin de obiecte greu de identificat, sau paravane, un decor fantastic. Înconjurat de trei fete îmbrăcate în văluri, Gavrilescu este supus la o probă iniţiatică: să aleagă, din acest trio (alcătuit dintr-o ţigancă, o evreică şi o grecoaică), pe cea dintâi. Ratând însă proba, profesorul pierde acel „ceva” frumos despre care-i vorbeau fetele.

Cele trei fete reprezentând Parcele (conferă Eugen Simion), rezultă că acestea vor să-i redea condiţia sacră, la care Gavrilescu nu se poate întoarce, din cauză că îşi aminteşte momente din viaţa profană. Prins într-o „horă de iele” de către cele trei, profesorul este condus spre un pian, la care cântă melodiile pe care ar fi trebuit să le compună. Pe urmă, caută o ieşire orbecăind prin bordei, timp în care trăieşte o seamă de senzaţii stranii: spaima, căldura sufocantă, draperia care îl înfăşoară „ca un giulgiu”, propria goliciune.

Este o traversare a materiei (premergătoare morţii), care nu se încheie acum: invitat să bea cafea, Gavrilescu cere şi apă (sugestie a dorului după apa Lete, despre care mitul spune că-i face pe cei care mor să-şi uite viaţa anterioară). Neizbutind să-şi astâmpere setea, sufletul lui se întoarce pe Pământ, în nişte locuri care nu-l mai primesc: din tramvai este invitat să coboare (deoarece banii lui erau scoşi din uz), doamna Voitinovici plecase, iar Otilia se măritase.

Despre soţia sa Elsa, profesorul află că se întorsese în Germania, atunci când el dispăruse, cu doisprezece ani în urmă. Ieşirea din timp constituie un element fantastic, tot aşa cum lumea în care Gavrilescu trăise aproape cincizeci de ani, îi apare ca fiind bizară, imposibil de înţeles (marcă a fantasticului). Singurul om dispus să-l ajute este birjarul-dricar care îl invită în trăsură (o altă luntre a lui Caron), adică îi recuperează sufletul rătăcitor şi i-l restituie Infernului.

Drumul trece pe lângă o biserică (unde fusese o înmormântare) şi în curtea căreia înflorise „regina nopţii” (floare al cărei nume sugerează întunericul); birjarul evocă mereu imagini mortuare (caii îmbrăcaţi în negru, dricul, florile funebre) până când trăsura ajunge la ţigănci. De data aceasta, baba dormea: Cerberul nu mai avea ce păzi, căci în bordei rămăsese numai nemţoaica - mereu trează şi aşteptându-şi iubitul; probabil celelalte „fete” (suflete) trecuseră în Purgatoriu (cel de al doilea spaţiu pomenit de Dante Alighieri în Divina Comedie).

Acum, baba îl numeşte „muzicant” pe Orfeul care-şi pierduse partiturile (adică îşi încheiase misiunea pe pământ) şi coborâse, ca şi în mit, în Infern, ca să-şi recupereze iubita (pe Hildegard/Euridice). Trecând de uşa a şaptea - indicată de babă (cifră care trimite la numărul zilelor creaţiei divine), Gavrilescu nu-şi mai poate recrea iubirea pământeană; Hildegard este găsită mult mai departe, şi-l ia în stăpânire pe cel pe care-l chemase, mereu, din moarte. Ea îl va conduce spre aceeaşi trăsură, mirată de incapacitatea lui Gavrilescu de a înţelege că a murit; în trăsură, cei doi redevin tineri, pentru a putea să ajungă astfel la ultimul stadiu al drumului - nunta în Paradis.

Protagonistul

Personajul principal este realizat în două registre: profan şi sacru. În planul profan, Gavrilescu este un bărbat de 49 de ani, un om oarecare, sărac şi necunoscut. Pentru a-şi câştiga existenţa, este nevoit să dea meditaţii, înfruntând uneori, vremea potrivnică. Distrat şi uituc, îşi lasă partiturile la eleva sa, Otilia Voitinovici şi nu-şi găseşte banii. În tramvai este logoreic, are tendinţa să se confeseze unor necunoscuţi şi are trei obsesii: colonelul Lawrance, grădina ţigăncilor şi o amintire din studenţie.

Treptat, aflăm că acest om îşi făcuse studiile în Germania şi că avusese o mare iubire, pe Hildegard, pe care o „uitase” subit, pentru a se căsători cu Elsa. Traseul anost al vieţii sale l-a condus la conştiinţa unei ratări, aşa cum reiese din mărturisirea sa (repetată): „Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist”.

Reiese că, în planul sacru. Gavrilescu era un Orfeu, decăzut, pentru greşelile sale în Adam (strămoşul biblic, alungat din Rai). În termenii lui Mircea Eliade, modestul profesor reprezintă sacrul camuflat în profan. Şi cum, în lumea reală, Gavrilescu trăise o amnezie (uitându-şi iubirea şi ignorându-şi firea de artist), el încearcă să-şi recupereze statutul.

Purificat prin drumul pe strada Preoteselor / Vestalelor, Gavrilescu „intră” în spaţiul magic al ţigăncilor, acolo unde timpul s-a oprit („Atunci să ştii că iar a stat ceasul” îi spune baba de la uşa bordeiului). În locul timpului, apare aducerea-aminte şi începe întoarcerea în trecut: „se simţi dintr-o dată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui”.

Invitat să ghicească ţiganca (dintre cele trei ursitoare), Gavrilescu ratează, astfel încât începe coşmarul: bordeiul (cu obiectele lui) devine agresiv, omul îmbătrâneşte brusc, iar giulgiul ţine de ritul funerar. Abia după călătoria sufletului în alt timp, profesorul îşi recuperează, alături de iubita lui, condiţia de om paradisiac: ei redevin tineri, adică veşnici, dar într-o altă lume.

Nuvelă fantastică

Operă narativă în proză, având o acţiune complicată progresiv, un conflict marcat şi personaje complexe, La ţigănci, este o nuvelă.

Integrarea ei în proza fantastică ţine de mai multe caracteristici:

  • Existenţa a două planuri narative (real şi fantastic), ultimul fiind definit prin întâmplările ireale, miraculoase care se petrec într-un spaţiu imaginar;
  • În planul real se produce o „ruptură”, o intruziune brutală a neprevăzutului; aceasta se produce în momentul în care Gavrilescu intră în grădina ţigăncilor; rătăcirea acestuia prin bordeiul plin de obiecte misterioase şi ireale, personajele mitice şi schimbarea înfăţişării protagonistului, ţin de fantastic;
  • Reperele spaţiale şi temporale sunt modificate: „bordeiul” ţigăncilor este un spaţiu atemporal (în care „iar a stat ceasul”), aici, personajul trăind o ieşire din timp;
  • chiar realitatea „de afară” (în care profesorul „se întoarce” după doisprezece ani), îi apare ca fiind bizară, imposibil de înţeles, marcată de un timp grăbit care curge în salturi;
  • Toate acestea provoacă spaima, uimirea şi neliniştea personajului;
  • Conştiinţa cititorului ezită, întrucât întâmplările relatate nu pot fi explicate logic, au o doză de straniu şi de incredibil;
  • Finalul (în care cei doi foşti iubiţi redevin tineri) este ireal.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …