Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor Vianu), deoarece inaugurează şi „o temă văzută din perspectiva românească” (Şerban Cioculescu). Este o operă capitală dedicată unei lumi necunoscută suficient nici astăzi, cu icoane umane ale unor firi de mare energie vitală, apetenţă comună, aşa de comună ardelenilor, de la Liviu Rebreanu sau Pavel Dan, la Ion Lăncrănjan şi Nicolae Breban. Deşi romanul este dominat de probleme etice (ţărăneşti, populare, a căror explorare cere mijloace dintre cele mai moderne, rămâne cea mai vie operă epică scrisă până la începutul veacului nostru).

Mara este un roman al predestinării şi al împlinirii, punct cu punct, a unui „program” existenţial. „Tezismul cărţii, de care s-a făcut mult caz, este unul adânc, de substanţă şi ilustrează o condiţie a expierii păcatului prin suferinţă şi chiar moarte, culpa ţinând de alcătuirea intimă a personajelor”. Personajul care domină categoric cartea este Persida (chiar dacă Mara dă numele acestui opus literar), o fiinţă ameţitoare, un prototip urieşesc al feminităţii, cu un mare surplus de energie vitală. Tot astfel, centrul de iradiaţie al romanului este iubirea satanică dintre Persida şi Naţl (asemuită, de Mircea Iorgulescu, cu sălbatica şi neînfrânta atracţie dintre fiul măcelarului şi fata podăriţei, este distructivă, omucigaşă: „însoţirea noastră nu poate să ducă decât la moartea de om”, observă Naţl.

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Mara este o femeie domestică, dar foarte energică, care face mari eforturi, cheltuieşte multă inventivitate, chibzuinţă şi viclenie pentru a creşte cei doi copii şi pentru a acumula, totodată, capital. Sentimentul ei familial depăşeşte limitele fireşti, iar instinctul ei matern are ceva de fiară. Idealul vieţii de familie este legat strâns de forţa banului, ca garanţie a liniştii şi prosperităţii familiare. Ca un adevărat Balzac al mediului românesc, Slavici ilustrează această cursă nebunească a acumulărilor, înserând monologuri demne de Gobseck: „Banul, draga mamii - explică Mara -, banul e marea putere, el deschide toate uşile şi strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulţi bani (...) Ţi-o spui fiindcă nu mai eşti copilă şi trebuie s-o ştii, ca să te simţi”.

Trică - fiul Marei - este singurul personaj din roman pentru care banii nu prezintă o putere fascinatorie. El are, mai presus de orice, gustul libertăţii şi, în acest univers practicist şi utilitarist face gesturi superb-romantice („Te rog să-i plăteşti lui Bocioacă cât mai curând banii pe care i-ai dat pentru mine - îi spune Marei. Nu vreau să fiu robul lor. Mai bucuros mă duc la cătănie”). Iar când este sedus de soţia patronului său Bocioacă, în sufletul lui curat biruie moralitatea, văzând că pătimaşa Marta duce lucrurile prea departe. Din armată se întoarce rănit şi cu infirmitate, apărând astfel un erou romantic într-un moment de excepţie.

Forţa realistă şi forţa modernităţii literaturii lui Slavici rezidă în aceea că autorul este obiectiv, el nu apreciază, nu admite sentinţe. Marea iubire a Persidei şi a lui Naţl, de exemplu, este urmărită cu obiectivitate; ea se consumă dramatic şi zbuciumat, iar trama erotică se amplifică, devastator şi devorator, într-o lume în care prejudecăţile naţionale şi confesionale, raporturile sociale şi atitudinile generate de gustul aurului se extind ca dimensiune interioară şi ca univers tragic învăluit în umbrele şi prăpăstiile unor mentalităţi cu largi implicaţii în plan psihologic şi moral. Mitul iubirii este transpus modern, prin pasiuni dominate de legile inexorabile ale tragicului, cu întregul său cortegiu de premoniţii şi de semne transformate m personaje şi situaţii epice.

În dialectica nuanţată a caracterelor de cea mai bună factură modernă, Mara câştigă în profunzime analitică. Laitmotivul dragostei şi al mândriei pentru copiii ei este însoţit de un sistem de referinţe şi comportamente, de natură să producă, în cele din urmă, un portret balzacian de mare adâncime şi rezonanţă. Puterea ce emană din această fiinţă controversată, credinţa sa nedisimulată în forţa banului, refuzurile, absenţele şi luciditatea, situarea ei dincolo de barierele prejudecăţilor, sunt realizate epic în succesiunea unor scene elocvente pentru structura acestui personaj atât de memorabil.

Povestea tulburătoare a iubirii dintre Persida şi Naţl se înfiripă, parcă, sub puterea unei fatalităţi. Dragostea lor este considerată nelegiuită, fiindcă actul căsătoriei nu fusese precedat de binecuvântarea părinţilor (tot aşa cum, în nuvela Pădureanca, tatăl eroinei nu-i acceptă unirea cu Iorgovan!). Slavici - modern dar şi moralist - nu concepe iubirea ca o patimă a instinctului şi nici pe om robit instinctelor şi incapabil să şi le stăpânească. Astfel, dragostea celor doi este permanent supusă chinurilor prin refularea şi sublimarea patimii elementare.

În acelaşi timp, unul din personajele care încalcă o atare lege morală - Hubăr Tatăl - plăteşte cu preţul suprem această nelegiuire: tânărul cerşetor Bondi, copil nelegitim al lui Hubăr cu o femeie sărmană, repudiată mai apoi, nu preţuieşte cu nimic gestul bătrânului de a-l recunoaşte ca fiu legitim, ci îl urăşte în aşa măsură pentru nenorocirea mamei sale, încât ajunge să-l ştranguleze. Ca o Casandră prevestitoare de suferinţe implacabile, Persida este martora permanentă a unor asemenea situaţii-limită.

Titlul ultimului capitol al romanului Pace şi linişte, nu e deloc ironic: realizându-se şi acest ultim punct al destinului, pacea şi liniştea vor domni atotcuprinzătoare. Tot ceea ce depăşise şi contrazisese până atunci norma morală, a fost retezat de la rădăcină. Vinovăţia lui Hubăr, apărută o dată cu depăşirea condiţiei comune, este pedepsită. Conflictul de fond nu este cel etnic, ci ereditatea culpabilă, adulterul bătrânului Hubăr - un strămutat şi un venetic dezrădăcinat - potenţând damnaţiunea lui Naţl şi a lui Bondi. Naţl - cum scrie autorul - „un singur lucru ştia - că e o grozavă nenorocire pentru dânsul de a fi fost născut din părinţii lui şi, lucru înspăimântător, că el n-ar putea fi fericit decât după ce ar muri mama şi tatăl lui”. Spaima morţii domină, pe de-a-ntregul romanul acestei damnaţiuni.

Naţl vorbeşte de moartea pe care o va aduce, neapărat, însoţirea sa cu Persida; Hubăr, tot timpul cu nostalgia oraşului natal are, spre sfârşit, sentimentul că a fost admis, în cele din urmă, în colectivitatea ce-l refuzase (dar, de fapt, nu era decât vrerea de împăcare dinaintea morţii). Persida presimţise nenorocirea, înzestrată cu facultăţi anticipatorii: „Iar Persida se uita mereu şi iar se uita la dânsa, o înţelegea deplin şi ar fi voit să fie singură ca să poată plânge. Prea veniseră lucrurile frumos şi peste toate aşteptările ei bine; era peste putinţă ca ele să rămâie mult timp aşa, şi ochii necredincioşi umblau scrutători de la unul la altul, ca să afle de unde are să înceapă cea mai apropiată mâhnire”.

În acest roman, Slavici are, cel mai mult, vocaţia autenticităţii reprezentărilor. El compune cu rară ştiinţă a perspectivei şi a picturii detaliilor, aglomerări sau, dimpotrivă, distribuiri sau comprimări ale scenariului narativ. Compoziţia are totdeauna culoare, autenticitate şi mister. Rămân memorabile, de aceea, multe momente din cuprinsul acestui roman pus sub zodia unei modernităţi trainic împlinite: ceremonialul şi protocolul breslelor, atmosfera din casă înaintea nunţii, târgul de toamnă de la Arad şi peisajul duminical al străzilor, podgoriile arădene în timpul culesului şi, mai cu seamă, „verboncul”, ceremonial medieval al recrutării pentru armata imperială etc.

Toate acestea alcătuiesc mediul şi spaţiul unei lumi inconfundabile şi inimitabile. Un mod asemănător de a recrea peisajul uman al unei colectivităţi restrânse îl găsim şi la Ion Agârbiceanu sau în proza lui Rebreanu; dar Slavici are în mod cert nu numai intuiţia picturii unui mediu (timp şi spaţiu) ci şi clarul real de a-l anima prin ficţiune şi prin proeminenţa culorilor grave. Aceste tonuri domină şi în planul erotic al romanului.

Evoluţia sentimentului dragostei (primele gesturi; insinuarea unei patimi incendiare; semnele prevestitoare ale unor suferinţe implacabile; căderile şi revenirile în lupta pentru adevăr în dragoste; cursul sinuos al iubirii; forţa extraordinară a femeii îndrăgostite; echilibrul iubirii în suferinţă; patima lui Naţl; descoperirea feminităţii şi a sentimentului păcatului etc.) nu este scutită de unele elemente melodramatice, dar tonul general este grav, marţial, realist, obiectiv, prin acest roman de subliniat demers psihologic, Slavici a introdus în epica românească, viziunea realismului modem, o tehnică literară nouă, caracterizată prin obiectivitate, o severă cenzură a stărilor lirice şi o linişte epică desăvârşită.

În acelaşi timp, anticipând dezvoltarea modernă a literaturii noastre, s-a înscris într-o valoroasă tablă de valori în domeniile romanului psihologic, instrumentând cu mijloacele psihanalizei şi explorărilor modeme în zonele abisale ale conştiinţelor. Urmărind, ca şi în alte proze ale sale, scopuri etice în legătură cu mult dezbătutul raport între părinţi şi copii, Slavici diagnostichează şi urmăreşte un caz de alienare foarte modem, prin prisma psihanalizei: este cazul lui Bondi, un psihopat cu manifestări schizoide, caz unic în proza scriitorului). Acest tip al inadaptabilului absolut vede în Persida, pe care o idealizează, reîntruparea mamei sale, părăsită de Hubăr. Retrăind integral şocul psihic din copilărie, imaginea aceasta îi provoacă stări patologice care-l îndeamnă să-l pedepsească pe Hubăr, să-i curme viaţa. Iraţionalul irumpe, zdrobind echilibrul aparent.

Mara rămâne în istoria genului romanul unei lumi proiectate într-un timp grav al conflictelor conştiinţei, un roman al realismului românesc modem în plină afirmare, o operă pentru contemporaneitate.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …