Moromeţii, de Marin Preda (comentariu literar)

Tema romanului

Tema predilectă a operei lui Marin Preda (1922-1980) este cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării, ilustrat prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relaţia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană, demnitatea. De la Ion al lui Liviu Rebreanu nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea ţărănească. Valoarea de excepţie a Moromeţilor constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.

Moromeţii, de Marin Preda (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Structura, compoziţia şi problematica romanului

Romanul Moromeţii, de Marin Preda, este alcătuit din două volume, apărute la distanţă de 12 ani unul de altul: volumul I în 1955, iar al doilea în 1961. Marin Preda este narator omniscient, care povesteşte întâmplările şi evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia faţă de evenimente şi personaje, deşi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Siliştea-Gumeşti şi unul Imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor...

Construcţia subiectului - scene antologice

Volumul I

Pentru volumul I, Marin Preda s-a documentat încă din 1948, gândind îndelung la „universul moromeţian” pe care l-a conturat în roman. Crezul literar al lui Marin Preda s-ar putea restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul „Marele singuratic” din 1972: „Un ţăran-dacă vine la Bucureşti, tot ţăran caută”.

Acţiunea volumului I este plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea război mondial (1937) într-un sat din „câmpia Dunării”, Siliştea-Gumeşti, într-o perioadă în care „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, iar viaţa ţăranilor „se scurgea aici fără conflicte mari.” Axa fundamentată a romanului o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea „vieţii tihnite”, când „timpul mai avea răbdare”. Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se află sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie.

Acţiunea volumului I se petrece în timpul răbdător cu oamenii, majoritatea întâmplărilor desfăşurându-se de la începutul până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat în trei mari episoade epice:

  • Mai mult de jumătate din volumul I cuprinde fapte din viaţa familiei Moromete şi a satului, ce se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică odată cu întoarcerea Moromeţilor de la câmp (scena cinei), până la fuga Polinei Bălosu cu Birică, senin că în timpul răbdător se petreceau o mulţime de evenimente şi întâmplări;
  • Al doilea episod epic este ilustrat de unul dintre cele mai importante momente şi obiceiuri din viaţa satului: secerişul;
  • Ultimul episod prezintă conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi, Nilă, Paraschiv şi Achim, care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii, lăsând familia fără mijloacele zilnice de trai.

Planuri de acţiune

Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc, aşa cum se întâmplă m romanul „Ion” al lui Rebreanu. Există aici un plan al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte destine şi familii din sat, care evoluează paralel. Personajele sunt numeroase, puternic individualizate, care intră în conflicte puternice, fie între ele, fie cu orânduirea socială.

Incipitul precizează locul, „câmpia Dunării”, unde urmează să se petreacă întâmplările şi timpul, care „avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. Axa timpului străbate tot volumul I, majoritatea evenimentelor având loc de sâmbătă seara până duminică noaptea, când timpul pare dilatat, oamenii pot să facă o mulţime de lucruri. În finalul volumului I, după fuga băieţilor lui Moromete la Bucureşti, timpul se precipită, se grăbeşte, adică „timpul nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al doilea război mondial”. Între aceste două coordonate, a timpului răbdător şi a timpului grăbit, în satul Siliştea-Gumeşti au loc evenimente esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi a altor familii din această colectivitate rurală ce părea bine consolidată, cu rădăcini adânci în existenţa tradiţională milenară.

Debutul romanului prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii mai mari, naratorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă monumentală - aceea a cinei - cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce Se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral. Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, este o „familie hibridă”, generatoare de conflicte în interiorul ei, „prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale” (Mihai Ungheanu). Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.

Moromeţii se află la cină, strânşi în tindă”, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, „pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi „unul lângă amil, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei, „ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece”, prevestind parcă fuga la Bucureşti; în partea dinspre vatra, aproape de oalele cu mâncare stătea întotdeauna Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, „copii făcuţi cu Moromete”. Autoritatea capului familiei, este sugerată încă de acum, deoarece „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia, stăpânind „cu privirea pe fiecare”.

Încă din acest prim episod, atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri care mocnesc să izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să înveţe; dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut, pentru că „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Catrina Moromete mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de „apă la plămâni”. Murind în timpul războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese „erou” şi Catrina primise un pogon de pământ, ca „văduvă de război”.

Din această primă şi scurtă căsătorie mai avea ea o fată, pe care o lăsase s-o crească foştii socri, cu care, de altfel, Catrina „nu se avea bine”. Ea îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Maria - zisă Guica - nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a lui Moromete, poreclit Parizianul, Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi Ilinca, întrucât ele îşi făceau „ţoale” noi, erau „vesele şi vioaie” şi ii se strângea zestre pentru, măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.

Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în ce mai insistent, pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca ea să nu rămână „pe drumuri”, la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, ci chiar glumea batjocoritor când ea aducea vorba despre asta. Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, fiindcă acesta „nu face nimic, stă toată ziua”, iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap ca să plece la muncă şi nu-i slăbeşte toată ziua cu ordine şi porunci. Îl acuză pe Moromete că nu e în stare de nimic, pe când „alţii, ca alde Bălosu”, ştiu să câştige bani din vânzarea produselor şi-l silesc să plece şi el la munte cu cerealele, dar nu iese nimic din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete.

Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care le fac îl conving chiar şi pe Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important. Datoriile la bancă, plata „foncierii” şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Ca să mai acopere din datorii, se hotărăşte să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta „străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului”, ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii satului.

Scena tăierii salcâmului

Tăierea salcâmului este un alt episod memorabil al romanului, atât prin măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului tradiţional, rămas parcă fără apărare: „... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile”. Chiar şi ciorile se roteau dezorientate, nemaiavând pe ce să se aşeze. Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa familiei Moromete, şi, deopotrivă, din existenţa satului, „toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând elementul păstrător al tradiţiile»' şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti.

Inima adevărată a satului era Poiana lui Iocan, locul unde se adunau gospodarii, cei care sunt „nici săraci, nici bogaţi”, între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarul şi comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei „ştiute, în faţa fierăriei lui Iocan „se afla o poiană mare”, unde, în fiecare duminică, aveau loc „adunările Cele mai zgomotoase”, dar „dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite”.

Moromete era abonat la „Mişcarea”, Iocan la „Curentul”, iar Cocoşilă la „Dimineaţa”, dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi „şi n-aveau chef să discute politică”. Poiana era plină de oameni, „toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători”, întâmpinându-l „de departe cu exclamaţii” entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în fiecare duminică: „Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!”. Secvenţa comentariilor politice este inedită. Moromete citeşte ziarul „cu glas schimbat şi necunoscut, [...] cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite [...] care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”, concluzionând fără drept de apel: „trei chestiuni se desprinde de fapt din această situaţie”.

Scena „foncierii”

Plata dărilor funciare (impozit plătit pentru proprietate asupra pământului) către stat Constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete. Deşi avea acum „vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă”, totuşi nu câştiga suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete vede pe prispa casei doi oameni care-l aşteptau. Unul dintre ei era Jupuita, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă „mânca numai miercurea şi vinerea”, agent de urmărire, care venise după „foncierea pământului”, taxă restantă în valoare de 2.863 de lei. Moromete „joacă” scena „foncierii” cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de data aceasta de plata integrală a datoriei.

Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era singur pe bătătură, Moromete strigă la toţi ai casei - „Catrino, ia, fa, secerile astea”, „Paraschive, [...] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!”-, pentru a părea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire şi spre care se întoarce brusc „pe călcâie şi strigă: - N-am!”. Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din casă „ţoalele”, să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpingă şi să se certe cu Catrina şi cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva „peste o săptămână, două”. După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi. Se laudă lui Bălosu: „l-am păcălit cu două sute de lei”, bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-l priveşte buimac: „Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?”

Scena secerişului

Scena secerişului prezintă datini din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o adevărată monografie a obiceiurilor şi ritualurilor statornicite aici din timpuri străvechi. Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii. Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul „staţiile”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi „începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă”, iar tatăl leagă snopii şi-i aşează în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători, iar în anul acesta recolta fusese foarte bună, de aceea o veselie nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina lăudându-l pe Cel de Sus pentru „mana cerească”, cum îi spunea ea grâului, „cu care îi milostivise Dumnezeu”.

De aici lucrurile se precipită, Paraschiv şi Nilă fugiseră la Bucureşti, luând cu ei caii, oile, toţi banii şi cele mai bune covoare şi Moromete era convins că Achim nu va trimite nici un ban acasă. El ia hotărâri decisive: îi vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei, reuşind astfel să-şi achite taxele pe „fonciire”, datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae şi-i rămân bani ca să-şi cumpere şi doi cai, dar naratorul notează cu amărăciune că problema banilor rămâne nerezolvată pentru viitor: „din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae”.

Monografia satului

Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin ilustrarea câtorva obiceiuri şi datini populare: jocul băieţilor cu bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui Bălosu realizează o imagine sugestivă a spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din Câmpia Dunării. Viaţa oamenilor este legată direct de cea a animalelor, care devin uneori adevărate personaje în roman, având nume şi participând la întâmplări. Oaia Bisisica îl enervează peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai mari, restul orătăniilor fiind mereu în preajma oamenilor prin zgomote specifice.

Alte planuri de acţiune

Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii, care nu se intersectează cu destinul familiei Moromete şi nu se influenţează reciproc. Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica lui, Polina, pentru că aceasta „fuge” cu un băiat sărac din sat, Birică, cu care tatăl nu e de acord. Fata este aprigă, nu renunţă şi-l sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă foc casei părinteşti, iscându-se şi o bătaie între Birică şi tatăl şi fratele Polinei.

Vasile Boţoghină se ceartă cu Anghelina, nevasta lui, deoarece el era bolnav de plămâni şi ar fi vrut să vândă un lot de pământ ca să aibă bani pentru a merge la sanatoriu, să se trateze. Anghelina se opune să vândă pământul, deoarece ftizia era, pe atunci, o boală incurabilă şi femeia ştie că bărbatul ei va muri, cu sau fără tratament, iar ea va rămâne şi văduvă şi fără pământ. Boţoghină se duce la sanatoriu, cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pământ şi, simţindu-se mai bine, nu ascultă sfatul doctorului şi se apucă de muncă, iar oboseala îl răpune. Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii în 13 ani, dar în fiecare an îi murea câte unul şi puneau o cruce „proaspătă” la stâlpul porţii, tragedie care îl face agresiv în viaţă, certăreţ, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge şi el la închisoare.

Volumul II

Al doilea volum din romanul Moromeţii a apărut la o distanţă de 12 ani faţă de primul, în anul 1967, reluând personajele principale, adăugându-le altele noi, urmărindu-le evoluţia până în deceniul al şaselea. Marin Preda a reuşit, totuşi, să dea celor două volume o unitate de reconstituire a imaginii vieţii ţăranului român înainte şi după al doilea război mondial.

Incipitul

Incipitul volumului al doilea îl constituie o interogaţie retorică: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?”. Dar şi ceilalţi ţărani îşi schimbaseră atitudinea faţă de el, „cei care îl duşmăneau [...] se potoliră”, Tudor Bălosu devenise „chiar binevoitor faţă de vecinul său”, iar Guica amuţise, „nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei”. Când ea a murit, Ilie Moromete nu s-a dus la înmormântarea ei, „dar asta nu miră pe nimeni”.

Moromete se schimbase, aşa cum naratorul prevăzuse în prezentarea personajului principal, că numai „nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Din Moromete cel cunoscut de ceilalţi, rămăsese „doar capul lui de humă arsă”, nu mai era văzut stând ceasuri întregi pe stănoaga de la drum, nici „numai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut”. Moromete se apucase de negoţ, câştigase bani buni, „poli galbeni îi umpleau buzunarele”, dar pe Niculae nu-l mai lasă la şcoală, Avea acum un alt cuvânt, „beneficiu”, pe care l-a folosit atunci când copilul l-a rugat să-l trimită la învăţătură: „Şi ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la şcoală?”.

Naratorul semnalează prin intermediul celorlalte personaje schimbările ce se produseseră cu Moromete. Niculae se uita la tatăl său şi se minuna: „spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că răspunsurile pe care ţi le dădea veneau din altă parte”. Moromete era îngândurat, băieţii care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii nu se aleseseră cu nimic, pierduseră tot şi îşi găsiseră serviciu la „ucebe”, cuvânt pronunţat ameninţător de către tată, fiind un loc „unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos”. Moromeţii primiră o scrisoare de la băieţii mai mari, care acum dădeau pentru prima oară detalii despre viaţa lor în Capitală şi puseseră şi o fotografie, din care mama şi fetele încercau să ghicească „şi ceea ce în scrisoare nu se spunea”. Paraschiv lucra acum ca sudpr la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, cunoscut ca „Bloc-Algiu”, Achim era singurul care „reuşise totuşi în comerţ” şi avea un mic magazin de „Consum alimentar”.

Ilie Moromete pleacă la Bucureşti să-şi vadă feciorii, cu intenţia de a-i aduce înapoi acasă, deoarece acum pusese la loc pogoanele vândute şi ar avea pământ de muncit pentru fiecare dintre copii. Le vorbeşte cu acelaşi glas autoritar de altădată celor trei băieţi, adunaţi în odăiţa lui Nilă, insalubră şi plină de şobolani, le cere să-l asculte cu atenţie, pentru că o să le spună „o singură dată” şi le propune să uite cu toţii de greşelile pe care fiecare dintre ei le-au făcut, rugându-i să se întoarcă acasă. După un moment de tăcere semnificativă din partea celor trei flăcăi, care n-au observat cum pe chipul încordat „ca de lemn” al tatălui „se rostogoleau broboane de sudoare”, Ilie Moromete le strigă „cu un glas înalt”: „Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există”. Era anul în care începuse războiul şi încercarea nereuşită a lui Moromete de a-şi aduce acasă fiii izvorăşte din dragostea lui dureroasă penau copii, pentru casa lui risipită, pentru familia care însemna tot rostul lui în viaţă.

Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, în bătălia de la Cotul Donului, anunţată de scrisoarea neagră: „Moromete rămase nemişcat în pridvor, cu hârtia în mână, paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi deasupra casei lui”, precum şi cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, din cauza tuberculozei. Autoritatea lui Ilie Moromete scade atât în familia sa, cât şi în sat. Catrina îl ameninţă că îl părăseşte şi că se va duce la „ailaltă în vale”, nemulţumită că Moromete nu trecuse casa pe numele ei şi nici nu-i dăduse înapoi pogonul de pământ pe care i-l datora. Cu prietenii vechi rupsese legătura, cu Cocoşilă „nu se mai împăcase nici până azi”, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan nu mai vorbise de multă vreme, iar Niculae observă că oamenii nu-l mai ascultă ca altădată; „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără nici un respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”.

Anii ’50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de venirea comuniştilor la putere şi de colectivizare, „evenimente pline de viclenie” şi Siliştea-Gumeşti este acum „o groapă fără fund din care nu încetau să mai iasă atâţia necunoscuţi”. Personajele nou introduse de autor întruchipează prostia, ambiţia celor obscuri de a veni la putere şi de a schimba lumea; venetici şi oameni pripăşiţi în sat, prezentaţi cu ironie, ocupă acum locurile importante: Bilă - reprezentantul ARLUS, moldoveanul Mantaroşie („nenorocitul ăla”), lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan - secretarul sfatului şi unul dintre cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă - preşedintele consiliului popular („mai prost decât ceilalţi”), Isosică, Vasile al Moaşei - cel care, cura ajunge la putere, îşi pedepseşte mai întâi rudele, Ouăbei. Acestea sunt noile personalităţi ale satului, între care se dă o luptă acerbă pentru putere, pentru funcţii; promovaţi din raţiuni politice, ei nu sunt ţăranii autentici, ci o lume fals-rurală, lipsită de codul spiritual al ţăranului adevărat, însuşit prin tradiţie.

Niculae Moromete ajunge activist de partid şi crede acum într-o „nouă religie a binelui şi a răului”, vorbeşte o limbă „nouă” despre „umanism, despre căutarea „eului” său, pe care Moromete o ascultă, dar n-o pricepe. Trimis cu sarcină de la „judeţeană” ca să supravegheze strângerea cotelor şi predarea lor către stat, buna funcţionare a primelor forme colective de muncă, Niculae se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie, ca Gae, care ameninţă cu o bâtă „ascuţirea luptei de clasă”. Conflictele sunt numeroase şi greu de aplanat: pe aria de la Cotigebaia se iscă o agitaţie agresivă pentru că s-a zis că „baza de recepţie” nu primeşte grâu cu „corpuri străine” (neghină); Nae Cismaru instigă oamenii să fugă de pe arie; Bilă îl loveşte cu „goga” pe Nae Marinescu, în timp ce acesta descărca din căruţă grâul netreierat; ţăranul Gheorghe, speriat de ameninţările celor veniţi să strângă cotele, se aruncă în râu şi se îneacă. Toate aceste întâmplări atrag după sine destituirea activistului Niculae Moromete, care „se dă la fund”, îşi continuă studiile şi ajunge inginer horticultor. Se va însura cu Mărioara lui Adam Fântână, care este, şi ea, asistentă medicală, nu mai este ţărancă.

Episodul alcătuit din ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase pagini din literatura română care ilustrează moartea unui ţăran, fără zbucium, fără dramatism, fără patetism, o moarte lentă, venită ca un firesc al vieţii: „bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viaţa...”, zice doctorul. Moromete avea acum aproape de 80 de ani, chipul lui era aureolat de o lumină, după spusele Ilincăi. Împuţinat la trup, „avea slăbiciunea asta, că nu-i venea neam să stea acasă, [...] o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri”. Ultima oară a fost adus acasă cu roaba, nu se mai putea ţine pe picioare, „mergea el, de, aşa, doi, trei paşi, dar pe urmă chiar dacă îl ţineai se făcea greu ca un pietroi şi se lăsa în jos”.

Fără să sufere de o boală anume, Moromete cade la pat, pentru că i se terminaseră zilele pe care le avusese de trăit. Într-o noapte, „a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni... Şi alaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit...”. Ultimele cuvinte exprimă crezul său de viaţă, pe care îl mărturisise doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!” Moartea lui Moromete este relatată de cei apropiaţi, de Ilinca, de alţi membri ai familiei, care îi povestesc lui Niculae, în timp ce privegheau la căpătâiul lui Ilie Moromete, ultimele zile ale tatălui, ceea ce dă o verosimilitate impresionantă momentului. În volumul al doilea, romanul pierde din coerenţa narativă, epicul este dispersat, fragmentat şi sinuos, naratorul nu creează o lume nouă, ci o comentează, o dezbate. Motivul timpului, răbdător sau nu cu oamenii, nu mai este esenţa epicului, ci acum este importantă ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de care naratorul, ca şi Moromete, se simte străin.

Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concentrează întreaga filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: „Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Personajul principal al romanului Moromeţii, de Marin Preda, Ilie Moromete este „un contemplativ inteligent, temperat, un «filozof» iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) şi mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a-opiniilor” (Ion Rotaru).

Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, ai accente pe amănunte descriptive, pe detaliile sugestive ale gesturilor şi mimicii personajelor. Ţăranii lui Marin Preda au independenţă de mişcare, de gândire şi exprimare, autorul nefiind prezent în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector. Prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de la dialog la monolog adresat şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică. Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a personajului principal, Ilie Moromete reflectând asupra condiţiei ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul grădinii, fie pe lotul lui de pământ, căutându-şi liniştea în singurătatea familiala a peisajului rural.

Romanul Moromeţii, de Marin Preda, este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mat multe planuri narative, care se intersectează şi cu o intrigă complicată. Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii, a satului românesc, de unde reiese şi trăsătura de roman realist. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.

Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau ascuţită creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Moromete şi zguduie din temelii tradiţiile milenare ale satului românesc. Moromeţii lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, concizie şi claritate. „Prin Moromeţii, Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite” (Alexandru Piru).

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …