O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (comentariu literar)

I.L. Caragiale (1852-1912), prozator şi dramaturg, a fost un observator lucid şi ironic al societăţii româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, un excepţional creator de Oameni şi de viaţă. Comediile sale - O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului şi Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea -, ilustrează un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie. El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman. Întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării civile”, iar Tudor Vianu considera că formula artistică a lui Caragiale este „realismul tipic”.

I.L. Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice, „ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”), idee pe care o afirmă el însuşi, convins fiind că „nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”. În comediile sale Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mal mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”. Comedia O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.

O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Tema comediei

O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” - şi membrii partidului de guvernământ - Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.

Semnificaţia titlului

O scrisoare pierdută ilustrează simetria clasică a piesei, sintetizând, totodată, intriga subiectului. Prima scrisoare de amor, trimisă de Tipătescu Zoei, este pierdută de aceasta, găsită de Cetăţeanul turmentat, care o „pierde” pentru că i-o fură Caţavencu, iar acesta o pierde - la rândul lui - şi o găseşte din nou Cetăţeanul turmentat, care o înapoiază „andrisantei”, închizând astfel cercul.

Cealaltă „scrisorică de amor” este a unei doamne din înalta, societate bucureşteană către o „persoană însemnată... da’ becher” şi găsită de Dandanache în buzunarul paltonului acestuia, care-i fusese musafir. De data aceasta „scrisorica” este pierdută definitiv de becherul bucureştean, care nu o mai primeşte înapoi, pentru că „mai trebuie s-aldată”. În ambele situaţii, scrisoarea de amor este totodată şi o armă politică, deoarece, tocmai pentru că este pierdută de persoane influente în viaţa politică şi găsită de oameni politici dornici de a parveni, devine obiectai de şantaj cel mai eficient şi singura cale pentru a-şi asigura victoria în alegeri.

Structura comediei

Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene. Personajele piesei, numite de către autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are fiecare în cadrul comediei. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârşitul secolului al XIX-lea: „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”. Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, adică prezentate în ordinea derulării evenimentelor, iar în câteva situaţii perspectiva temporală este discontinuă, în care se remarcă alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flash-back.

Construcţia şi momentele subiectului

Expoziţiunea

Acţiunea actului I se desfăşoară în casa prefectului Ştefan Tipătescu, decorul indicând o anticameră în care se află gazda şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului. Prefectul judeţului citeşte indignat un articol din ziarul lui Nae Caţavencu, „Răcnetul Carpaţilor”, în care este numit „vampir”. Servil, Ghiţă aprobă atitudinea de revoltă a prefectului - „Eu vampir, ai?...”- printr-un tic verbal, „curat”, pe. care-l alătură comentariilor acestuia: „curat caraghioz”, „curat mişel”, culminând cu o contradicţie în termeni, „curat murdar”. Poliţaiul îi relatează apoi prefectului misiunea pe care o avusese în noaptea precedentă, aceea de a-i spiona pe inamicii politici, trăgând cu urechea la ferestrele casei lui Nae Caţavencu.

Cu acest prilej, Ghiţă se plânge de precara situaţie financiară în care se zbate şi, prin intruziune narativă, îi povesteşte prefectului despre dificila profesie de poliţai şi despre familia lui numeroasă - „nouă copii” - şi un venit mic - „famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. Tipătescu îi reproşează, cu simpatie şi amuzament, afacerea pe care Pristanda o făcuse cu steagurile cumpărate pentru pavoazarea oraşului, în cinstea apropiatelor alegeri. Ghiţă îşi însuşise o sumă importantă, deoarece, din 44 de steaguri, el achiziţionase numai 14-15 bucăţi. Ca să se dezvinovăţească, poliţaiul adună greşit şi numără de mai multe ori aceleaşi steaguri: „Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...”, fiind silit să recunoască în final, încântat, că „a tras frumuşel condeiul”.

Intriga

Intriga este relevată de episodul realizat prin flash-back şi intruziune narativă, în care Ghiţă Pristanda îi relatează prefectului Tipătescu întâmplarea petrecută în seara precedentă. În casa lui Nae Caţavencu, şeful partidului independent, aflat în opoziţie, se adunaseră intelectualii, „dăscălimea” oraşului, între care Ionescu, Popescu, popa Pripici, „toată gaşca-n păr”. Pristanda ascultă la fereastra acestuia şi află un fapt ce va deveni hotărâtor pentru subiectul piesei: Caţavencu se afla în posesia unui document foarte important.

El „scoate o scrisorică din portofel” şi susţine entuziasmat, că vor vota pentru el în apropiatele alegeri toţi cei aflaţi acum la putere. Poliţaiul nu putuse afla despre ce fel de document era vorba pentru că închiseseră geamurile. Tipătescu nu se îngrijorează prea tare şi se pregăteşte pentru a merge la Zaharia Trahanache. Rămas singur, Ghiţă Pristanda meditează - printr-un monolog - la statutul de poliţai aflat în slujba personală a celor de la putere şi o citează pe nevasta sa, care-i învăţa cum să se comporte cu şefii: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...”.

Desfăşurarea acţiunii

Zaharia Trahanache, preşedintele partidului de guvernământ, filiala judeţului X, vine acasă la Tipătescu agitat şi indignat de societatea coruptă şi meschină, în care domină „enteresul şi iar enteresul...”. El citează admirativ dintr-o scrisoare a fiului său, student la Bucureşti: „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”. Enervat la culme, Trahanache îi relatează lui Tipătescu - prin flash-back - că fusese chemat de Nae Caţavencu la redacţia ziarului, care-i arătase o scrisoare de amor a prefectului către Joiţica, soţia lui. Tipătescu se înfierbântează, fiind speriat în sine că relaţia amoroasă cu Zoe va fi făcută publică şi ameninţă că o să-l distrugă pe Caţavencu.

Comicul de situaţie al acestei scene este monumental, deoarece Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, susţinând că scrisoarea este o plastografie (un fals) ordinară, deşi, amplifică el, cu subînţeles, spaima prefectului, scrisul seamănă atât de bine,. Încât „să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. Trahanache redă, din memorie, textul scrisorii, adăugând, aluziv, şi explicaţiile împrejurărilor concrete, precise, identificând exact momentul întâlnirii amoroase dintre cei doi: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). - Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică (priveşte lung pe Tipătescu, caree în culmea agitaţiei)”.

Nae Caţavencu îl ameninţase că va publica scrisoarea în ziarul „Răcnetul Carpaţilor”, al cărui proprietar era şi va afişa originalul „în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti”. Tipătescu este „turbat” de mânie, spre dezamăgirea lui Trahanache, care crede că acesta „n-are cumpăt”, deoarece un om politic ar trebui să ştie să se stăpânească şi să nu-şi dezvăluie sentimentele, mai ales când e vorba de adversarii politici: „nu face pentru un prefect”. Zoe este, la rândul ei, disperată şi foarte înspăimântată de consecinţele publicării scrisorii de către Caţavencu, chiar dacă bărbatul ei nu credea că e adevărată. Fusese şi ea chemată la redacţia ziarului şi Caţavencu îi promisese că îi va înapoia scrisoarea dacă îi va asigura alegerea în funcţia de deputat. De aceea femeia îl trimisese pe Pristanda să cumpere cu orice preţ scrisoarea de la Nae Caţavencu.

Brânzovenescu şi Farfuridi, doi membri marcanţi ai partidului de guvernământ, consideră, că este ceva necurat în vizitele pe care Trahanache, Zoe şi Ghiţă le fac de azi dimineaţă inamicului lor politic, Nae Caţavencu şi-i arată prefectului un fluturaş tipărit, prin care se anunţa ca sigură alegerea lui Caţavencu în funcţia de deputat. Cei doi îi bănuiesc pe fruntaşii partidului de trădare, fiind de altfel de acord cu această atitudine, dar ar dori să participe şi ei: „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!...”.

Cetăţeanul turmentat soseşte şi el acasă la Tipătescu pentru a-i înapoia scrisoarea pe care o găsise pe stradă şi care era adresată de el coanei Joiţica, dar constată amuzat că i-o furase Caţavencu. Pe când el citea scrisoarea din curiozitate, sub un felinar, fusese surprins de „d. Nae”, care recunoscuse scrisul prefectului şi care îl invitase „la o ţuică”, apoi „dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere”, până se îmbătase şi adormise. Pristanda comunică lui Tipătescu şi Zoei că Nae Caţavencu ceruse în schimbul scrisorii ori „o mie de poli” ori mandatul de deputat, dar Trahanache descoperise o poliţă falsificată de Caţavencu, prin care acesta îşi însuşise ilegal banii fundaţiei şi cu care intenţionează să-l şantajeze la rândul său.

Acţiunea actului al II-lea se petrece în aceeaşi anticameră a lui Tipătescu, unde Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu cercetează listele electorale şi calculează voturile pe care le vor obţine în apropiatele alegeri. Ei însemnează cu cerneală roşie numele alegătorilor care votează cu partidul lor, iar cu albastru pe ceilalţi, ştiind toate detaliile privitoare la situaţia actuală a averii fiecăruia.. Statutul de alegător era dat de proprietăţile sau de posesiunile pe care le avea cetăţeanul, fiind şi singurul criteriu care îi dădea sau nu drept de vot. Farfuridi recurge chiar la şantaj pentru electorii care au procese pe rol, deoarece - în calitate de avocat - el poate aranja câştigarea sau pierderea procesului, punând condiţia ca aceştia să voteze cu partidul lor.

Ticul verbal al lui Trahanache, „ai puţintică răbdare”, exprimă reacţia acestuia în orice situaţie, inclusiv atunci când Farfuridi îl acuză că trădează „interesele partidului”. El apără integritatea morală a lui Tipătescu, pe care-i consideră om de nădejde, loial partidului, ba, mai mult, că „a făcut servicii partidului, judeţului, ţării...şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!...”. Acuzându-i că nu se pricep la politică, Trahanache le reaminteşte că numele candidatului pentru postul de deputat nu a fost comunicat încă de la centru, dar trebuie să vină din moment în moment „pe sârmă”, prin telegraf. Farfuridi şi Brânzovenescu rămân impresionaţi de personalitatea puternică a lui neică Zaharia, dar, înfricoşaţi de eventuala trădare, se hotărăsc să trimită o telegramă la Bucureşti, „la Comitetul Central, la minister, la gazete”, prin care să informeze despre prefectul trădător dar pe care se tem să o semneze: „Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”.

Printr-un monolog, Pristanda relatează publicului (cititorului) - prin flash-back cum îi percheziţionase casa lui Caţavencu „prin toate colţişoarele”, cum acesta protestase în numele constituţiei că i se violează domiciliul şi cum Ghiţă răspunsese prompt: „curat violare de domiciliul da’ umflaţi-l!”, după care îl arestase având „ordin verbal de la conul Fănică”, deşi scrisoarea nu era de găsit. Zoe Trahanache este enervată la culme pentru arestarea lui Caţavencu, mai ales că citise o ştire publicată în gazeta „Răcnetul Carpaţilor”, prin care cititorii erau anunţaţi că în numărul de a doua zi se va reproduce „o interesantă scrisoare sentimentală”, ceea ce înseamnă că degeaba îl arestaseră pe Caţavencu, întrucât oamenii lui îi ascultau ordinele şi le duceau la îndeplinire.

Tipătescu este îngrijorat o dată în plus, deoarece găsise la telegraf anonima pe care o trimiseseră Farfuridi şi Brânzovenescu şi o oprise, dar dacă mai erau şi altele?! Zoe propune ca soluţie alegerea lui Caţavencu pentru funcţia de deputat, fiind singura cale prin care pot căpăta înapoi preţioasa scrisoare. Pentru a-l convinge pe Fănică să-i dea voturile lui Caţavencu, ea recurge la toate tertipurile feminine: plânge, leşină, apoi devine energică, ameninţătoare. Este hotărâtă să facă orice pentru a recupera scrisoarea, mergând până la decizia: „îl sprijin eu, îl aleg eu”, deşi femeile nu aveau atunci drept de vot. Ea se baza însă pe influenţa hotărâtoare pe care o avea asupra soţului său, care era preşedintele partidului în judeţul respectiv.

Caţavencu este adus din arest în casa prefectului pentru a negocia înapoierea scrisorii şi, printr-un monolog care ilustrează parvenitismul personajului, Caţavencu îşi exprimă deviza după care se conduce în viaţă, „scopul scuză mijloacele”, pe care, incult fiind, i-o atribuie „nemuritorului Gambetta”, om politic francez din acea vreme, pe când sloganul respectiv aparţine lui Niccolo Machiavelli, exprimat în cartea „Principele”. Discuţia dintre Caţavencu şi Tipătescu degenerează în scandal, deoarece avocatul nu vrea să înapoieze scrisoarea decât în schimbul postului de deputat, deşi prefectul îi oferise diferite funcţii:”Vreau... mandatul de deputat [...] nimic altceva! nimici nimic!”. Caţavencu îşi susţine şantajul cu hotărâre, conflictul politic devine violent, Tipătescu se repede „turbat” la el cu un baston, iar acesta începe să răcnească: „Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”.

Zoe temperează situaţia conflictuală şi, cu un calm aparent, îi promite lui Caţavencu mandatul de deputat în schimbul scrisorii - „eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea”, - Tipătescu cedează şi el şi-i promite că „poimâine eşti deputat!...”. Cetăţeanul turmentat revine în casa prefectului, insistând să i se răspundă la întrebarea: „eu cu cine votez?”. Prefectul îl îndeamnă, sarcastic, să-i dea votul „lui onorabilul d. Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea...”. Farfuridi şi Brânzovenescu, găsindu-l pe Caţavencu în casa prefectului, ameninţă că vor demasca trădarea la ziar, la Bucureşti, la Comitetul electoral central, pe când Caţavencu, în entuziasmul promisiunilor, îi aduce un elogiu ridicol lui Tipătescu, „prefectul cel mai onest! [...] Cel mai integru! [...] Cel mai credincios!...”, uitând cu desăvârşire că-i spusese - până nu demult -„vampir” şi „prefectul asasin”.

Ghiţă Pristanda aduce o depeşă „fe-fe urgentă” sosită prin telegraf, în care prefectul este anunţat că trebuie să aleagă pentru postul de deputat pe „d. Agamemnon Dandanache. Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere”. Toţi cei prezenţi rămân încremeniţi, Zoe şi Caţavencu se revoltă, găsind ca unică soluţie să pornească lupta contra guvernului.

Punctul culminant

Acţiunea actului al III-lea se petrece în sala cea mare a primăriei, unde Zaharia Trahanache prezidează ultima adunare electorală de dinaintea alegerilor şi la care sunt prezenţi alegători, cetăţeni, public. Zoe şi Tipătescu încearcă să-l convingă pe Trahanache să anunţe candidatura lui Caţavencu, dar acesta descoperise poliţa falsificata, prin care Caţavencu îşi însuşise 5.000 de lei de la Societatea „Aurora Economică Română”, pe care o conducea. În acest fel, ei răspund şantajului cu şantaj şi hotărăsc ca Trahanache să anunţe candidatura lui Agamiţă Dandanache.

Farfuridi rosteşte de la tribună discursul electoral, dar este mereu întrerupt de către opoziţie cu fluierături şi cu tot felul de comentarii ironice. Platitudinea ideilor prezentate determină auditoriul să vocifereze, discursul lui Farfuridi fiind penibil şi incoerent, confuz şi agramat, ilustrând un comic de limbaj monumental, fapt ce reiese din nonsensul şi ridicolul frazei, care ilustrează imbecilitatea personajului, incapacitatea lui intelectuală, culminând cu memorabila contradicţie în termeni: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”.

Conflictul dintre opoziţie şi membrii partidului de guvernământ se amplifică prin dialogul agitat dintre cele două grupuri reprezentate de Caţavencu şi,- respectiv, de Farfuridi. Caţavencu rosteşte cu emfază fraze aberante şi demagogice, confundând din nou maximele unor personalităţi celebre, incultura sa reieşind din comicul de limbaj. El spune „oneste bibere”, în loc de „honeste vivere”, expresie care s-ar traduce „să bei cinstit” şi nu „să trăieşti cinstit” aşa cum este aforismul latin.

Discursul lui Nae Caţavencu, în calitate de candidat din partea opoziţiei, este fals emoţionant, lacrimogen şi demagogic, frazele pline de emfază sunt sforăitoare, patetice, ipocrite şi fără sens (nonsens): „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. [...] Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!”. Candidatul anunţă înfiinţarea societăţii enciclopedice-cooperative „Aurora Economică Română”, a cărei abreviere, A.E.R., este sugestivă pentru statutul de societate fantomă.

Trahanache anunţă drept candidat pe domnul Agamiţă Dandanache, în sală se iscă o încăierare cu strigăte, huiduieli şi fluierături - între reprezentanţii celor două grupuri politice, peste care Caţavencu răcneşte din toate puterile, încercând să facă publică relaţia amoroasă dintre prefect şi Zoe Trahanache şi aducând ca dovadă scrisorica de amor. În învălmăşeala creată, Caţavencu îşi pierde pălăria şi o dată cu ea scrisorica de amor, care fusese pusa în căptuşeală, de aceea nu reuşise nimeni s-o găsească.

Acţiunea actului al IV-lea se petrece în grădina casei lui Trahanache, în ziua alegerilor. Zoe şi Tipătescu sunt foarte agitaţi şi îngrijoraţi pentru că Nae Caţavencu dispăruse de două zile şi ei se temeau că punea la cale un plan diabolic pentru a face publică scrisoarea de amor şi a-i distruge. Prefectul este preocupat şi de primirea pe care trebuia să i-o facă lui Agamiţă Dandanache, care vine însoţit protocolar de Zaharia Trahanache. Dandanache vorbeşte „peltic şi sâsâit” şi, deşi face cunoştinţă cu toţi trei, îi confundă tot timpul, referindu-se mereu la Zoe ca la nevasta prefectului, fiind incapabil să ţină minte cine este fiecare dintre ei. Trahanache îl asigură pe Agamiţă de câştigarea alegerilor, deşi acestea nu se finalizaseră, iar lui Dandanache i se pare firesc să ocupe postul de deputat, considerând că are merite politice deosebite, argumentând ridicol: „eu... care familia mea de la patuzsopt în Cameră...”.

Ameţit de drum, Agamiţă le relatează lui Tipătescu şi Zoei împrejurarea prin care ajunsese candidat în judeţul lor, după ce mai întâi fusese respins de comitetul central pentru că nu era „marcant”. Dandanache povesteşte cum, într-o seară, cineva, „persoană înseninată... da’ becher” (becher - celibatar, necăsătorit), jucase cărţi acasă la el şi îşi uitase paltonul. Căutându-l în buzunare, găsise o scrisorică de amor „către becherul meu, de la nevasta unui prietin, - nu spui ţine... persoană însemnată”. Dandanache îl şantajase pe „becher” cu scrisoarea găsită, ameninţându-l că dacă nu-i asigură alegerea în Camera Deputaţilor, o s-o publice în ziarul de scandal „Războiul”. Zoe şi Tipătescu sunt înmărmuriţi de asemănarea situaţiilor şi de faptul că Dandanache nu înapoiază scrisoarea, ci o păstrează, pentru că „mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la «Răsboiul»”. Tipătescu monologhează, siderat şi cu ironie amară, despre ticăloşia lui Dandanache şi se gândeşte că ar trebui să-i ceară iertare lui Caţavencu, deoarece Agamiţă este un şantajist mult mai perfid, păstrând scrisoarea de amor, fiind totodată şi foarte mândru pentru ideea pe care o avusese ca să fie ales.

Apare Caţavencu, umil şi spăşit, pentru a-i mărturisi Zoei că pierduse scrisoarea în încăierarea de la întrunirea electorală, când cineva i-a smuls pălăria, iar scrisoarea se afla în căptuşeala acesteia. Tocmai atunci vine Cetăţeanul turmentat, care are pe cap pălăria lui Caţavencu şi-i aduce Zoei scrisoarea mult aşteptată, dorind în schimb răspunsul la întrebarea: „Eu... pentru cine votez?”. Zoe îl roagă pe Caţavencu să scrie pe buletinul de vot al cetăţeanului numele lui Agamiţă Dandanache, apoi îi cere să conducă banchetul popular în cinstea alegerii acestuia, consolându-l că „asta nu-i cea din urmă Cameră”, iar Caţavencu acceptă totul cu umilinţă.

Deznodământul

Toate personajele piesei se află în scenă, participând la festivitatea organizată în cinstea alegerilor, câştigător pentru postul de deputat fiind Agamiţă Dandanache. Acesta încearcă să rostească un discurs, dar, prost şi imbecil, el uită până şi motivul pentru Care se afla acolo, în faţa alegătorilor: „În sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism şi mi-au acordat... (nu nimereşte) asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... În sfârşit să trăiască! (Urale şi ciocniri)”. Caţavencu închină paharul în cinstea „venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache”, în sănătatea „iubitului nostru prefect”, căruia îi urează să trăiască pentru „fericirea judeţului nostru”, iar neică Zaharia pentru „fericirea prietenilor lui”, apoi se sărută unii cu alţii.

Finalul

În final, Caţavencu rosteşte un discurs politic, în care elogiază, demagogic, victoria democraţiei în recentele alegeri, cu aceleaşi fraze pompoase şi idei contradictorii: „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!”. În concluzie, el accentuează „avantajele progresului” şi „binefacerile unui sistem constituţional”. Ironia şi sarcasmul lui Caragiale privind corectitudinea alegerilor sunt desăvârşite, deoarece în desfăşurarea acestora se recursese la fals, la şantaj şi la corupţie, încălcându-se constituţia în mod flagrant.

Ridicolul moravurilor politice este evidenţiat şi prin replica finală a lui Ghiţă Pristanda, care confirmă „Curat constituţional”, după care dă semnalul să cânte „Muzica!”. Caragiale descrie în paranteza regizorală atmosfera de veselie generală, „toată lumea se sărută”, Caţavencu se îmbrăţişează cu Dandanache, Zoe şi Tipătescu, retraşi într-o parte, privesc petrecerea, în timp ce „cortina cade repede asupra tabloului.

O particularitate aparte a comediilor lui Caragiale este, aşadar, simetria, adică finalul recompune momentul de la începutul piesei, fără să se schimbe absolut nimic din starea de lucruri iniţială. După agitaţia care atinge adesea apogeul, după zbuciumul personajelor şi conflictele ce par de nerezolvat, totul revine la normal, fără să se petreacă nici o modificare a stărilor de fapt sau vreo rezolvare a problemelor care au constituit subiectul comediei.

Comediile lui Caragiale sunt unice în literatura română prin arta desăvârşită a dialogului şi a construcţiei scenice, prin măiestria autorului de a crea caractere şi tipologii, prin profunda observare a realităţilor sociale şi politice din epocă, fapt ceea ce a făcut ca Tudor Vianu să afirme: „Realismul tipic este formula lui artistică”.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …