Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu

Publicat în anul 1922, romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, dezvăluie publicului o altă latură a personalităţii creatoare rebreniene, într-un demers narativ analitic şi minuţios, întregind imaginea scriitorului complex, creator de viaţă, de conflicte dramatice şi destine tragice.

Epica realistă ce l-a consacrat pe autor se complică prin dimensiunea analitică, opera fiind numită de George Călinescu „monografie a incertitudinii chinuitoare” (Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent), urmărind un conflict social exterior, în contextul primului război mondial, şi proiecţia acestuia în lumea interioară a conştiinţei. Autorul se dovedeşte „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice” (Tudor Vianu).

Geneza

Geneza romanului aminteşte de soarta fratelui autorului - Emil Rebreanu -, ofiţer în armata austro-ungară, executat prin spânzurare, pentru că a încercat să treacă linia frontului la români. Dar eroul romanului nu este o simplă copie a unui eveniment biografic, ci devine un simbol al generaţiei de tineri intelectuali implicaţi în coşmarul războiului. Se adaugă impresia afectivă produsă autorului de fotografia unei „păduri de spânzuraţi”, cei învinuiţi de trădare, ca şi cunoaşterea atmosferei frontului şi a războiului, în timpul studiilor la Academia Militară din Budapesta şi apoi în calitate de ofiţer, precum şi impactul lecturilor din opera lui Dostoievski, scriitorul care, alături de Proust, va influenţa considerabil proza românească de analiză. Astfel, criza mistică a personajului Apostol Bologa, dorinţa de mântuire prin moarte şi iubire universală, starea de exaltare amintesc de Raskolnikov sau de fraţii Karamazov.

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Tema centrală

Tema centrală a operei o reprezintă drama „datoriei” specifică intelectualităţii româneşti ardelene de la începutul secolului XX, din timpul războiului, care se complică prin problema libertăţii naţionale şi sociale, subordonată temei mai largi a istoriei. Un posibil nucleu narativ al romanului se află în nuvela Catastrofa, al cărei protagonist, David Pop, îl prefigurează pe Apostol Bologa.

Structura şi compoziţia

Structura şi compoziţia romanului sunt la fel de echilibrate ca în cazul lui Ion. Materia epică se organizează în patru „cărţi” cu câte 11 capitole, cu excepţia ultimei cărţi, alcătuită din opt capitole. Numărul redus din partea finală ar putea sugera insinuarea morţii, sfârşitul incipient al personajului. De fapt, notaţiile succinte din caietul de creaţie sugerează evoluţia eroului prin iluminări succesive spre nivelul ultim al tragicului: partea întâi - „Datoria”; partea a doua - „Datoria dincolo de hotare. Dragostea de neam”; partea a treia - „Iubirea pentru toţi oamenii”; partea a patra - „Iubirea morţii”. Aceste etaje ale construcţiei au o anumită independenţă, dar fiecare marchează o etapă în devenirea psihologică a personajului.

Romanul se deschide cu următorul pasaj: „Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare (...) întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-colo de arborii arămii”, iar în final revine cu aceeaşi imagine-simbol: „Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţi tociţi. Drept în faţă lucea tainic Luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului”.

Cele patru părţi trasează gradat evoluţia personajului în adevărate microromane constituite pe o anumită ipostază: militarul şi cetăţeanul ce respectă jurământul faţă de împărat, românul legat sufleteşte de destinul neamului său, omul integrat omenirii prin iubire şi, în final, un suflet chinuit, o conştiinţă dilematică ce caută salvarea în moarte.

Epica se derulează liniar, cronologic, într-o compoziţie clasică a subiectului. Iniţial, eroul Apostol Bologa, membru al Curţii Marţiale, supraveghează cu severitate execuţia cehului Svoboda, care încercase să treacă prin dezertare la inamic. Convingerea că şi-a făcut datoria este atenuată de un sentiment de nelinişte potenţat de privirea obsedantă din ochii condamnatului şi de dialogurile cu Klapka: „Ochii omului osândit parcă îl fascinează cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă”.

Paginile retrospective refac detalii din copilărie şi adolescenţă, din mediul familial dominat de patriotismul tatălui şi severa supunere religioasă a mamei. Refuzând „cariera preoţească”, tânărul urmează filosofia la Budapesta. Un alt episod îl constituie relaţia cu Marta Domşa şi logodna celor doi, urmată de înrolarea în armată, dictată de un orgoliu masculin, acela de a-i demonstra fetei că este capabil de acte eroice, ca locotenentul ungur cu care ea cochetase.

În ipostaza de ofiţer, Bologa se impune pe front, obţinând decoraţii şi numirea în Completul de Judecată al Tribunalului Militar. Din momentul în care află că regimentul său va lupta în Ardeal, siguranţa se clatină, încearcă să evite participarea la această misiune şi se insinuează dorinţa dezertării, mărturisită lui Klapka. Actul eroic de a distruge reflectorul rusesc nu îi aduce permisiunea de a nu lupta împotriva românilor. Rănit în urma unui atac al ruşilor, tentativa de dezertare eşuează şi este amânată. După o perioadă de spitalizare, se întoarce acasă, rupe logodna cu Marta, de care se simte înstrăinat.

Revenit pe front pentru a lucra la o coloană de muniţii, este găzduit în casa gospodarului Vidor, unde cunoaşte o altă experienţă umană - erosul autentic, revelaţia iubirii pentru Ilona. Numit în juriul Curţii Marţiale pentru a judeca ţărani români care fraternizează cu inamicul, Bologa dezertează, dar nu îşi ia nicio măsură de prevedere. Este un posibil act de sinucidere, opţiunea deliberată pentru moarte. Este prins de Varga şi predat autorităţilor, ceea ce marchează punctul culminant în derularea narativă.

Condamnarea şi executarea sa prin spânzurătoare, anticipate pe parcursul romanului, reprezintă deznodământul tragic al unei drame de o înaltă tensiune umană şi morală. Conflictul ce a generat drama este sintetizat de Nicolae Manolescu: „Conflictul e acela între nevoia de opţiune personală şi neputinţa de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei”. Se constituie astfel o permanentă interferenţă a planurilor epic şi analitic, a elementelor din zona psihicului şi a raţionalităţii în confruntarea teoriilor cu realitatea sau în raportarea individului la colectivitate.

Personajul central

Personajul este o conştiinţă sfâşiată, un inadaptat superior, proiectat pe fundalul unei istorii tulburi, un erou tragic prins în cercul fatal al Istoriei, dar şi al existenţei umane. Cele trei etape parcurse - cetăţean, român, om - sunt tot atâtea trepte ale iniţierii, marcate de revelaţii succesive prin care fiinţa fizică îşi transcende condiţia, tinzând spre o esenţă spirituală. Destinul eroului aminteşte de cunoscutele cuvinte ale lui Hemingway: Man can be destroyed, but not defeated („Omul poate fi distrus, dar nu înfrânt”), pentru că există în şinele personajului o puritate morală, o credinţă şi o iubire de tip superior ce conferă sens chiar şi morţii sale absurde.

Apostol, în calitate de cetăţean, considera iniţial că „omul nu e nimic decât în funcţie de stat”. Pentru această patrie fictivă şi abstractă pleacă pe front spre a-şi îndeplini datoria şi acţionează sub semnul ordinii, al legii, spunând: „Trebuie să ne facem datoria (...). Altfel vom cădea în anarhie”. De la acest punct de plecare începe un traseu labirintic cu un dublu sens, spre lume şi spre interior. Omul capătă conştiinţa vieţii sale interioare, îşi descoperă şinele, iar criza se naşte prin scindarea inevitabilă între timpul exterior şi cel interior. Conturul personajului şi implicit liniile narative cresc prin intermediul analizei psihologice, din fragmentele de monolog interior care conturează imaginea unui erou dilematic, sfâşiat lăuntric.

Privirea cehului, sentimentul vinovăţiei, răsturnările de valori, descoperirea fiinţei sale etnice conduc spre o a doua ipostază a personajului, cea de român. Cuvintele explică net diferenţele: „Statul nu cere iubire, ci numai devotament, disciplina omului, pe când neamul presupune dragoste frăţească”. El trăieşte sentimentul apartenenţei la neamul românesc. Vestea că ar putea lupta împotriva „fraţilor” săi aduce implicit disperarea şi presimţirea morţii. Refuzat cu dispreţ de generalul Karg la rugămintea de a nu fi trimis pe frontul din Ardeal, Apostol Bologa trăieşte primul moment de criză, dublat de dorinţa dezertării.

Relaţia cu Ilona este un alt tip de iniţiere, prin eros. Este aici o iubire pură, sinceră, luminată de candoarea sufletului, un scurt interludiu înaintea dramei finale. Războiul, iubirea, părinţii, camarazii constituie un fundal, un cadru exterior care generează surpările interioare. Atenţia prozatorului se focalizează asupra lumii interioare a personajului, spaţiul adevărat al tragediei, pentru că la nivelul conştiinţei rănile rămân fără leac, faptele capătă motivaţie, absurdul îşi are coerenţa lui.

O sinteză a ipostazelor parcurse se conturează în ultima parte - Apostol ca om: „în sânul neamului, individul îşi găseşte eul său cel bun în care sălăşluiesc mila şi dragostea pentru toată omenirea”. Prin iubire şi credinţă, eroul se eliberează de apăsarea vinovăţiei. El nu se revoltă în faţa morţii, nu se apără, forţând parcă derularea finală într-un crescendo dramatic. Moartea devine o cale de accedere la fericire, la absolut, la divinitate, iar rezistenţa sa provine din forţa iubirii: „Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit... Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri”. Moartea nu mai este o sancţiune, ci o izbăvire.

Complexitatea personajului este dată de imaginea sa eroică, simbolizând libertatea, puterea de sacrificiu, printr-un adevărat „apostol” al ideii de bine, adevăr şi frumos. Dar scriitorul nu îşi mitizează eroul. Acesta rămâne un om, cu slăbiciunile, cu aspiraţiile, cu laşităţile sale, iar romanul devine, în acest context, un discurs existenţialist, o parabolă tragică a relaţiei omului cu istoria şi cu lumea.

Arta narativă

Arta narativă se distinge prin modernitate, atât la nivelul tehnicilor de construcţie, cât şi la acela al stilului. Construcţia epică este sferică, bazată pe dispunerea concentrică a tuturor palierelor narative. Laitmotivul textului, care îi asigură şi simetria, este spânzurătoarea. Prin retrospecţie se refac anii de formare a personalităţii eroului, iar prin introspecţie se pătrunde în lumea interioară a sufletului, cu disecarea trăirilor şi cercetarea crizei de conştiinţă a eroului, în raport cu statul, neamul, semenii.

Monologul interior, ca formă de autoanaliză, în combinaţie cu analiza psihologică formează un demers de investigaţie complex. Alternanţa planurilor exterior/ interior, epic/analitic, descriptiv/dialogat etc. asigură supleţea diegezei. Autorul practică şi simbolismul cromatic: albul nevinovăţiei, irizările luminii, cenuşiul, arămiul toamnei, lumina răsăritului de primăvară, întunericul, cimitirul etc.

Simfonie a destinului, operă ce surprinde condiţia tragică a omului aflat într-o situaţie-limită, în momentele dramatice ale războiului sau în căutarea clarificărilor interioare, Pădurea spânzuraţilor deschide seria romanelor realiste de analiză psihologică ale secolului XX.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …