Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Geneză şi continuitate

Apărut în 1933, la trei ani după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, de Camil Petrescu, a avut un mare succes la public, impunând un prozator de primă mărime, analist excepţional şi creator al unei formule narative deosebite.

Continuitatea cu primul roman este evidentă mai întâi în sfera preocupărilor: regăsim şi aici acelaşi interes polemic pentru drama intelectualului român trăind într-o societate dominată de afacerism, politicianism şi mondenitate.

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

George Demetru Ladima - eroul absent, reconstituit din scrisori şi amintiri - nu este atât „geniul neînţeles” pe care l-a impus în conştiinţa culturală românească viziunea eminesciană, cât mai degrabă intelectualul intransigent aliat într-o luptă permanentă cu ordinea ostilă din jur. Ideea obsedantă a lui Petrescu, dezvoltată şi în articolul Despre noocraţia necesară, este că „muncitorul intelectual, pentru a căpăta o pâine, e silit să se declare cel puţin neutru” într-o democraţie manevrată de afacerişti veroşi şi politicieni fără conştiinţă. Într-o astfel de lume, Ladima, care nu e în stare să scrie două rânduri dacă nu sunt dictate de o convingere adâncă, e sortit să devină victimă. El nu piere pentru că ar fi slab pregătit pentru viaţă, ci pentru că orgoliul său este să trăiască şi să moară în conformitate cu principiile pe care şi le-a asumat.

Continuitatea cu romanul anterior se manifestă şi la nivelul structurii narative sau al stilului „anticalofil”. Omogenitatea artistică e determinată de consecvenţa conceptului de realitate cu care operează Camil Petrescu în ambele romane. Socotind că realitatea este devenire şi nu înlănţuire mecanică de cauze, el consideră că scriitorul trebuie să creeze într-o carte spectacolul imaginii mentale a unei experienţe individuale. Procedeul literar cel mai potrivit devine astfel jurnalul, confesiunea realizată prin tehnica „luxului conştiinţei”.

Deci, ca şi în Ultima noapte de dragoste..., prin nararea la persoana întâi se păstrează perspectiva punctului urne asupra evenimentelor, care se complică însă prin relativizare, în sensul că asupra aceluiaşi eveniment acţionează două sau mai multe puncte de vedere. Drama geloziei lui Ştefan Gheorghidiu era reconstituită numai din unghiul lui Gheorghidiu, drama lui Ladima se conturează din cel puţin patru unghiuri: al propriilor scrisori către Emilia, al Emiliei, al lui Fred Vasilescu, al autorului. Iar în Epilogul I apar şi alte perspective: a ziarelor care-i comentează moartea, a procurorului sau a foştilor prieteni, Penciulescu şi Cibănoiu, interogaţi de Fred Vasilescu.

Fiecare spune ceea ce ştie, din unghiul său de înţelegere. Adevărul apare astfel mai puţin încorsetat în formule simplificatoare, cunoaşterea lui se înfăptuieşte cu ajutorul unor detalii revelatoare, iar literatura capătă un spor de autenticitate pentru că permite intuirea concretului, a caracterului unic, inefabil şi nerepetabil al vieţii.

Compoziţie şi subiect

Particularitatea cea mai izbitoare a romanului Patul lui Procust este structura lui compoziţională. Construcţia de tip clasic, bazată pe succesiunea de planuri narative, e înlocuită cu un număr de scrisori, confesiuni şi documente care alcătuiesc şirul de mărturii ale unui „dosar de existenţe”, scriitorul apărând în postura de judecător de instrucţie care adună dovezi ale vieţii misterioase şi imprevizibile, pentru a descoperi, „dincolo de lucruri”, ideea lor, semnificaţiile mai generale ale existenţei.

Practic, romanul cuprinde trei scrisori ale doamnei T. către autor, Jurnalul lui Fred Vasilescu, în care sunt incluse şi scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia, un epilog povestit de Fred, un alt epilog povestit de autor şi notele de subsol ale scriitorului, care se constituie el însuşi ca personaj. Doamna T. relatează o neplăcută poveste de dragoste cu un oarecare D., care o iubea de 15 ani, dar acesta nu e nici pe departe în centrul preocupărilor ei, fiindcă, deşi e destul de discretă, nu poate să nu-şi trădeze marea pasiune pentru un alt bărbat, notat doar cu X, care i-a refuzat însă iubirea.

Scriitorul, ale cărui comentarii directe se află, nu întâmplător, în subsolul paginii, află că enigmaticul X. este Fred Vasilescu, fiul industriaşului Tănase Vasilescu-Lumânăraru, tânăr monden, diplomat şi aviator. Caută să-l cunoască, devin chiar prieteni şi, impresionat de „vibraţia melodioasă, calmă” a comentariilor sale, stăruie să scrie în speranţa că va dezlega misterul doamnei T. Dar Fred nu-i răspunde decât în urma unei întâlniri întâmplătoare în faţa Teatrului Naţional cu o fostă actriţă, care-i stârneşte un imens dezgust. Jurnalul său, care ocupă cea mai mare parte din spaţiul cărţii, e povestea acestui dezgust, trăit într-o după-a miază caniculară de august alături de Emilia Răchitaru, actriţă fără talent, vulgară şi lipsită de inteligenţă.

Fred află că pe Emilia o iubise G.D. Ladima, poet şi ziarist, pe care-l cunoscuse bine, firele vieţii lor împletindu-se de mai multe ori. Emilia îi dă lui Fred să citească scrisorile lui Ladima şi din acest moment acţiunea oscilează între planul prezent şi trecut, în funcţie de reacţiile şi memoria lui Fred. Descoperind tragedia lui Ladima, care iubise o femeie nedemnă de el, Fred Vasilescu se regăseşte pe sine în iubirea lui atât de pătimaşă, de devoratoare pentru d-na T., încât - ca să-şi păstreze o iluzorie independenţă bărbătească - o părăsise, transformându-şi viaţa într-un calvar.

Alunecările lui în trecut, spre Ladima sau spre d-na T. care au loc între două intervenţii ale Emiliei, dau o adâncime neaşteptată actului trăirii: „Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viaţa mea trecută, o altă viaţă, la întretăiere, la o dată anumită... Atât de multe fapte care sunt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaţă, la doi paşi de noi...”.

Interesul pentru Ladima devine interes pentru condiţia omului superior şi neînţeles. De aceea Fred îşi continuă jurnalul printr-o anchetă asupra morţii lui Ladima într-un epilog dominat de o întrebare fundamentală, care pare a fi şi ideea esenţială a cărţii: „Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal şi greu cenzurat de moarte?”. Adică soarta poetului în societate să fie ca a albatrosului ridiculizat de marinari, pentru că-şi târăşte pe o punte murdară de vapor aripile făcute doar pentru zbor? „Talentul şi intransigenţa lui morală”, adică elementele prin care iese din serie, să devină „surplusuri ridicole şi periculoase” care-i fac viaţa grea, aproape imposibilă?

Întrebările lui Fred Vasilescu rămân simple ipoteze neliniştitoare şi profunde, dar misterul lui Ladima rămâne nedezlegat. Se accentuează chiar şi misterul celui care-şi pune întrebările, pentru că nu poate să nu uimească distanţa enormă pe care o parcurge Fred de la imaginea tânărului monden, superficial şi fără probleme la nivelul cunoaşterii, la imaginea finală a bărbatului grav, gânditor, mişcat de sensurile mai adânci ale existenţei.

Dar de misterul existenţial al lui Fred Vasilescu se ocupă autorul însuşi în cel de-al doilea epilog al romanului, din care aflăm că Fred a murit într-un accident de avion chiar a doua zi după ce predase manuscrisul. După multe luni de ezitare, jurnalul lui Fred este trimis doamnei T., care află cu surprindere că fusese iubită la fel de tare cum ea însăşi iubise, fără să poată însă descoperi „pe potecile lunecoase ale amintirilor şi ale interpretărilor” taina lui Fred Vasilescu, care „merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului”.

Semnificaţii

Este Patul lui Procust prin atât de complicata arhitectură a două iubiri nefericite doar un roman de dragoste? Iar titlul cărţii, amintindu-l pe celebrul tâlhar din Atica, în patul căruia erau scurtaţi sau lungiţi călătorii, îi cuprinde în semnificaţia lui metaforică doar pe cei patru eroi?

În sens restrâns, interpretând simbolul din titlu drept spaţiu al nepotrivirii, se poate considera că scriitorul face o analiză de o mare subtilitate psihologică a mutilărilor pe care sentimentul neîmpărtăşit al iubirii le poate provoca în sufletul omului: Ladima trebuie să-şi amputeze spiritul, să cunoască umilinţa şi deznădejdea; doamna T. trăieşte dezgustul şi suferinţa neînţelegerii unui refuz; Fred Vasilescu îşi reprimă cu brutalitate o mare pasiune datorită unei inexplicabil complex de inferioritate pe care i-l dă doamna T.; doar Emilia nu pare atinsă de nimic, deoarece ea nu trăieşte sentimentul, ci îl mimează.

Din perspectiva acestei interpretări Patul lui Procust este un roman de dragoste şi unul dintre cele mai profunde din întreaga noastră literatură. Dar cartea se pretează şi altor interpretări. Lărgind semnificaţia simbolului, dat fiind spaţiul pe care îl ocupă drama lui Ladima, se poate vorbi despre un roman al condiţiei intelectualului într-o societate nedreaptă, care încearcă să niveleze talentul şi inteligenţa, promovând mediocritatea şi compromisurile de orice fel. Preocupările lui Camil Petrescu merg permanent spre această semnificaţie, microclimatul vieţii afective, care formează substanţa operelor lui, fiind deseori proiectat în macroclimatul vieţii sociale, văzută şi ea ca un posibil pat al lui Procust.

Şi totuşi, sensul cel mai cuprinzător al simbolului trebuie căutat în poezia lui Ladima intitulată Patul lui Procust, publicată în subsolul paginilor, în care se relevă caracterul contradictoriu al esenţei umane, antinomia ei structurală: „Felie de noroi e ciclul meu / Spre capătul carent arăt cu greu / Fuiorul tors al cretei mi-e povară / Şi de mă apără, mă şi măsoară... / Hrăniţi cu putrezime, de asemeni, / Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni, / Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt, / Alăturea, din soare să mă-nfrupt”.

Procustianismul înseamnă deci o confruntare între doi termeni care se măsoară, definindu-se reciproc prin mărimea celuilalt. Prin poveştile sale de dragoste. Camil Petrescu studiază contactul uman ca posibilitate de cunoaştere şi diferenţiere a indivizilor. Înfruntându-se, oamenii se măsoară între ei, fiecare fiind pentru celălalt un Procust, victimă şi călău în acelaşi timp, pentru că în spaţiul înfruntării, al întâlnirii, existenţa operează fatale mutilări.

Din perspectiva acestei interpretări, Patul lui Procust este un roman al dilemelor existenţiale, al vieţii care-şi păstrează fiorul, misterul unic şi nerepetabil. „Roman de experienţă, de cunoaştere, în care eroul are capacitatea de a se vedea trăind - dedublare voluptoasă” (George Călinescu).

Personajele

Tehnica narativă pe care o aplică scriitorul modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire sau care este „reflectat” în simţirea celorlalţi, ca în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. Ladima este pentru Emilia un bărbat naiv, „cam aiurea”, posomorât şi fără şarm. Pentru Fred este un om serios, de reală distincţie, chiar dacă uşor demodat. Pentru Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu este un „om de paie”, care devine orgolios şi incomod. Pentru unii este un poet de geniu. Penciulescu îl consideră „dobitoc”. Cibănoiu afirmă că avea o inteligenţă rară. Procurorul crede că s-a sinucis din cauza doamnei T.

Fred Vasilescu este pentru autor (în comentariile sale directe) un tânăr loial şi delicat, de mare profunzime intelectuală. Pentru alţii este prost şi incult. Prietenii îl consideră insensibil, jurnalul dovedeşte contrariul. Pentru Emilia este tânărul bogat şi monden, care te poate introduce în societate. Pentru d-na T. este o enigmă. Emilia este pentru Ladima un „copil mare”, un suflet ales, o femeie frumoasă şi talentată. Pentru Fred este culmea platitudinii şi vulgarităţii.

Doamna T. este, în perspectiva autorului, când acesta se exprimă nemijlocit, feminitatea însăşi. Anodinul D. vede în ea femeia excepţională iubită de toţi bărbaţii. Un prieten al lui Fred afirmă la o expoziţie că e urâtă. Pentru Fred este o obsesie devoratoare de care fuge zadarnic. Pentru Ladima este antiteza Emiliei. În ciuda tuturor acestor relativizări, personajele se constituie într-o viziune omogenă, alcătuindu-se până la urmă în tipuri viabile, de mare autenticitate.

Arta narativă

S-a spus despre Camil Petrescu că este primul nostru proustian, în sensul că a adoptat metoda de lucru a lui Marcel Proust, autorul romanului În căutarea timpului pierdut. Scriitorul român a adoptat şi adaptat principiul naraţiunii ca manifestare a fluxului memoriei la propria sa structură. El n-a copiat o metodă; a luat din ea doar ceea ce se potrivea cu spiritul său ascuţit şi limpede, de o copleşitoare luciditate.

Disocierea se reliefează foarte clar la nivelul stilului. Dacă fraza lungă, în care apar numeroase propoziţii incidente, aminteşte de stilul digresiunilor lui Proust, termenii ei trădează un scriitor reflexiv, pentru care sentimentele nu sunt explozii iraţionale ale sufletului, ci consecinţe ale unor acte de reprezentare şi de judecată, în consecinţă, descrierile lui sunt pagini clasice.

Dacă în recomandările pe care le face doamnei T. şi lui Fred Vasilescu scriitorul teoretizează stilul „anticalofil”, exagerând proporţia neglijenţelor de redactare („fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”) din motive polemice lesne de înţeles, în realizarea propriei sale cărţi Camil Petrescu se dovedeşte un stilist remarcabil. El a introdus în proza românească imaginile intelectuale, scrisul nuanţei sufleteşti, frumuseţea limbajului analitic.

Efectul estetic al frazei nu provine din abundenţa figurilor de stil, pe care le respinge cu oroare, admiţând numai comparaţia, ci din vibraţia inanalizabilă pe care o strecoară în cuvinte o gândire nervoasă, sensibilă, extrem de mobilă, capabilă să adune în focarul ei incandescent toate ecourile zbuciumului uman. Spectacolul stilistic este la Camil Petrescu un spectacol al inteligenţei: „un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenţia şi răbdarea unui covor de preţ” (Teze şi antiteze).

Concluzii

Promotor al romanului citadin, al literaturii de probleme, al eroului sfâşiat de contradicţii, Camil Petrescu consideră scrisul ca pe un act de eliberare existenţială, ca pe o experienţă a spiritului care se descoperă într-o aspră şi dramatică mărturisire. Revelator în acest sens este comentariul pe care-l face pe marginea jurnalului lui Fred: „Din câteva convorbiri... am înţeles ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germene distructiv, în adâncul organic, închis cu taina iui în el însuşi, ca şi când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă capătă pentru el sensul unei evadări”.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Poemul Dan, căpitan de plai evocă, într-o cuprinzătoare imagine artistică, momente şi personaje din epica …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …