Revedere, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Poezia Revedere, de Mihai Eminescu, a fost publicată la 1 octombrie 1879 în revista „Convorbiri literare”, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte. Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul Universului, al regenerării veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică, a cărei interpretare eminesciană implică reflectarea profundă asupra ideii filozofice a timpului, stare emoţională proprie omului de geniu, ilustrată prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.

Poezia Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este elementul de referinţă care domină întreaga poezie; în concepţia lui Eminescu, timpul filozofic are două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii Universului.

Revedere, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Structura textului poetic

Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului. Poezia reflectă, aşadar, lirismul subiectiv, motivat prin adresarea directă, în mod alternativ, de codru şi de eul poetic. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -”codrule”- reluat de diminutivul „codruţule”.

Titlul poeziei

Titlul Revedere atestă ambiguitatea poeziei şi sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective, implicând totodată şi sensul de trecerea ireversibila a timpului.

Tema romantică

Tema romantică ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului sugerată de condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea Universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a Universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza. Ideea exprimă melancolia şi tristeţea eului liric pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia pentru veşnicia naturii.

Secvenţa întâi

Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie, pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată,prin diminutivele cate sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule”. Ideea timpului individual este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul trecerii unei perioade lungi, în care poetul s-a simţit nefericit, fiind departe de cei dragi.

Secvenţa a doua

Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult, / [...] Vara doina mi-o ascult”. Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii sunt sugerate de asprimea gerului în timp de iarnă - „Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările” -, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Împlându-şi cofeile, / Mi-o cântă femeile”.

Secvenţa a treia

Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a eului liric, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol al naturii, devine un simbol al întregului Univers.

Secvenţa a patra

Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui curgere ireversibilă nu-l afectează: „Că de-i vremea rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea”.

În antiteză cu natura perenă, omul este supus sorţii, este efemer şi muritor, timpul curge pentru el ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este veşnică, eternă: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem;”. Finalul poeziei sugerează, prin câteva elemente-simbol cu funcţie de metaforă, alcătuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se înscriu: „Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice eminesciene.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea poeziei se defineşte prin timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul liric se proiectează în timpul trecut, ca simbol al. efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentei etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am îmbiat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem” şi „rămânem”.

Registrul stilistic

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate:

  • Diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru: „codruţule”, „drăguţule”;
  • Expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”;
  • Cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmbiat”, „împlându-şi”;
  • Dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”;
  • „Şi”-al narativ, specific popular: „Şi mai fac....”, „Şi de-i vremea...”;
  • Structura prozodică respectă forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
  • Motivul codrului, ca fiinţă mitică şi prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei desăvârşite a omului cu natura.

Ideea filozofică a timpului

Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers, viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul, precum şi sentimentele de tristeţe, de melancolie ale geniului, specifice elegiei romantice configurează valenţa filozofică a poeziei, care se defineşte prin registrul stilistic al limbajului cult, într-o exprimare nuanţată a ideilor abstracte ce caracterizează concepţia romantică eminesciană.

Sugestia textului liric

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de diminutivele populare „Codruţule”, „drăguţule”-, de epitete „râuri line”, „vremea rea sau bună; „vremea bună rea”. Principala figură de stil este personificarea codrului, prin care se defineşte ambiguitatea textului liric, bazata pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică-diferită a acestui cuvânt. Codrul semnifică atât natura terestră aflată în armonie desăvârşită cu omul, el „ascultă” viscolul, doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”. Cealaltă accepţie personifică Universul ca ansamblu existenţial, alcătuit din principalele sale simboluri: „Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele”.

Influenţa folclorică

Influenţa folclorică, trăsătură a romantismului, excelează prin armonia inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, evidenţă care l-a determinat pe George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.

Check Also

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …