Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, aprecieri critice)

Având drept motiv central al întregului poem motivul patriei (nu accidental o primă variantă a purtat numele de Patria şi patrioţii), Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, ilustrează două moduri de raportare la istorie: unul, înstrăinat, degradat, aparţinând lui Baiazid şi turcilor - dar şi contemporanilor lui Eminescu -, şi un altul pe care-l ilustrează Mircea şi care presupune existenţa unei conştiinţe a integrării clipă de clipă, nu doar într-un cod de valori morale exemplare, ci şi într-o ordine universală, naturală, semn al statorniciei opuse haosului.

Gradare a subiectivităţii remarcată în structura inferenţă principală a discursului, ţine şi de funcţia satirică a întregului text. Din operaţia de segmentare efectuată până în acest punct al analizei au rezultat unităţile poemului care îi alcătuiesc structura logică, unele marcate chiar de autor ca episoade distincte prin limite de strofă, puncte de suspensie, cuvinte subliniate, dar s-a putut deja observa că în interiorul acestora se pot delimita şi alte secţiuni. În cele ce urmează vom determina deci subsegmentele structurii analizate.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Versurile se constituie într-un ultim avertisment direct, dat lui Baiazid de către Mircea. Ele definesc un univers spiritual şi naţional în opoziţie totală cu imaginea imperiului turcesc, Procedeul relevării lumii româneşti este în esenţă unul de natură sintactică şi poartă numele de enumeraţie: „Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...”, vers ce intră în antiteză eu motivaţia luptătorilor lui Baiazid.

Mircea răspunde scurt, hotărât, respectuos, simplu, cumpătat, faţă de Baiazid care simbolizează ipostaza omului orgolios - replicile lui fiind în concordanţă cu scopurile de cucerire a tot ce stă în umbra crucii, adică a creştinătăţii, de către uraganul ridicat de semilună. Rostirea aluzivă a lui Mircea, folosirea unor expresii şi cuvinte cu semnificaţii arhaice: cu sens de destin: moşneag, a cere pământ şi apă - sensuri adânci - şi de cucerire, dar şi de eşec, a gândului; avut, moşie - cu sens de ţară. Este sugerată de poet comuniunea cu natura.

Întreaga atenţie a poetului se concentrează asupra codrului unde se ascunde oastea românească, căci... „râul, ramul / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este / Duşmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar ţie veste”. Ideea acestei legături între român şi natură era de altfel sugerată chiar din începutul fragmentului: „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”, vers integrat într-o manieră antitetică în text.

Partea a doua este o vehementă satiră care concentrează idei eminesciene exprimate şi în diferite articole din presă. Foloseşte enumeraţia: tot, toate, toţi, toată; fonfi, flecari, bâlbâiţi etc. Poezia având din acest punct de vedere similitudini cu Epigonii - partea a doua. Invocarea lui Vlad Ţepeş, în finalul poemului, are valoare simbolică - în sensul practicului care ar putea pedepsi tot ce strică firescul frumos al vieţii. Apreciind valoarea versurilor, a invectivei, George Călinescu reţine atenţia asupra faptului că: Numai un mare poet putea da naştere unor pure injurii, fie şi abstracte, şi să ne facă a găsi emoţii politice în versuri al căror rost este într-o dramă şi ale căror idei într-un articol de gazetă...

Confruntarea atinge apogeul atunci când, datorită iureşului românilor, „umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare”, făcând inutilă intervenţia sultanului care strigă „ca şi leul în turbare” şi face semne disperate ridicând flamura verde către oastea ce este cuprinsă de pieire „şi în faţă şi în coaste”. Oamenii cad pe câmpul de luptă, iar săgeţile vin asupra lor „în valuri”, încât puhoiului turcesc i se pare că tot cerul se năruie pe pământ.

Urmările folosirii cratimei sunt: rostirea într-o silabă a celor două cuvinte; păstrarea măsurii versului; conservarea ritmului poeziei. Predicatele verbale sunt: îmi apăr, mişcă, duşmănit vei fi, n-avem, se-nfiorează; cele nominale: e prieten, duşman este, e un zid. Cuvântul veste e un substantiv, iar care este pronume relativ. Verbul la diateza pasivă: duşmănit vei fi. Verbul la un mod nepersonal: făr-a prinde (verb la infinitiv), cu funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod.

Transcrierea din text a două verbe de conjugarea I: „iau” („a lua”); „scânteie” („a scânteia”); „întunecând” („a întuneca”). Aceste verbe sunt de conjugarea I, deoarece la modul infini­tiv prezent se termină în „a”; a lua, a scânteia, a (se) întuneca.

Check Also

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …