Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Scrisoarea I, de Mihai Eminescu, este un poem filozofic, dar şi o satiră pe tema condiţiei geniului în societate, a destinului său însingurat şi nefericit. Prin forţa vizionară a lirismului, Eminescu transformă motivul romantic de origine schopenhaueriană într-o dramă mai profundă a omului ca fiinţă gânditoare şi fragilă într-un univers tăcut şi ostil. Prin această cuprindere în spectacolul cosmic a fiinţei umane, şi rostul ei capătă noi dimensiuni, iar valorile cunosc o altă dispunere decât din cea a măruntei perspective pământeşti.

Cele cinci segmente delimitate până acum în textul supus analizei pot genera deja câteva concluzii privind mai ales poziţia autorului în discurs dintr-o perspectivă retorică, pentru că, dincolo de sensul special al termenului discurs, ne aflăm şi în faţa unui poem care are incontestabile calităţi ţinând de arta oratorică. De la un exordium legendar, relatat cu obiectivitate, dar nu lipsit de o încărcătură hiperbolică, se trece la o relatare aparent obiectivă (antiteza personajelor evidenţiază totuşi o preferinţă a autorului), care aduce auditoriul către sublim prin scena bătăliei şi îl menţine pe acelaşi plan, dar în altă stare emotivă, prin scena de după bătălie, totul dintr-o perspectivă subiectivă atestată doar de stilul „eroic” al acestei părţi.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Mai întâi este înfăţişată apariţia armatei române pe câmpul de luptă, uimind prin impetuozitatea ei: „Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn / Şi în caii lor sălbatici bat în scările de lemn [...]”. În continuare este prezentat începutul confruntării în care oştirea română se dezlănţuie asupra duşmanului asemenea unei vijelii, asemenea unui cataclism natural: „Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindini, / Orinzontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”.

În secvenţa următoare apare în prim-plan armata română condusă de Mircea cel Bătrân care se află în fruntea corpurilor de oaste, conducându-i pe ostaşii săi spre victorie. El le dă curaj luptătorilor, care rup şirurile turcilor, le risipesc, şi „într-un ceas” „vântură” întreaga păgânătate. Ultimele două versuri vin să consfinţească victoria deplină a oştirii române care îi urmăreşte pe cotropitori până la Dunăre: „Acea grindină-oţelită înspre Dunăre o mână, / Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Punctele de suspensie din finalul primului vers pregătesc ideile din versurile următoare, consecinţă a ceea ce înseamnă destinul nostru naţional. Motivul de bază este cel al comuniunii om-natură introdus într-o antiteză prieten-duşman, natura fiind parte inseparabilă a vieţii românilor (este aici imaginea naturii-mamă). Antiteza, termenii ei, sunt amplificaţi prin aşezarea substantivului duşman înaintea verbului copulativ, întărind ideea că natura e duşman al turcilor, în vreme ce adverbul numai subliniază şi mai clar legătura specială dintre români şi „râul, ramul”: „Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta râul, ramul / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este / Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste”.

Fiind un poem eroic, se observă prezenţa unor personaje însufleţite de însuşiri nobile. Este vorba, în primul rând, de voievodul Mircea cel Bătrân care se află în fruntea oştenilor săi, impetuos, viteaz şi curajos, animat de patriotism, gata să se sacrifice pentru apărarea ţării, fiind un exemplu pentru toţi ostaşii români: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare...”. Lui i se alătură armata română, un personaj colectiv, care, prin faptele sale, îşi pune în lumină însuşirile deosebite.

Primul termen al comparaţiei „ca nouri de ara­mă” şi „ca ropotul de grindeni” este substantivul „săgeţile”. Pentru a insista asupra efectului produs de traiectoria şi căderea săgeţilor, poetul a inversat cei doi termeni ai comparaţiilor „vin săgeţi... ca nouri de aramă şi ca raportul de grindeni”.

Versul care conţine o antiteză este: „Mi-e prieten nu­mai mie, iară ţie duşman este”. Antiteza se realizează prin opoziţia termenilor antonimi „prie­ten” şi „duşman”. Construcţia „care nu se-nfiorează” conţine o per­sonificare. Obiectivul personificat este „zidul” căruia i se atribuie însu­şirea omenească „de a se înfiora”, „de a fi impresionat”.

Versul care ilustrează atitudinea plină de disperare a sultanului este: „în zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare”. Sentimentele pe care i Ie inspiră poetului eroismul oştirii române sunt de neţărmurită admiraţie, preţuire, dragoste, mândrie etc. Sinonimele: în zadar - degeaba; bătaie = luptă.

Finalul, rezultat al unei gradări remarcabile, este oarecum previzibil, în faţa acestei naturi dezlănţuite, care este oastea română, armata turcească va fi în final „ca pleava vânturată”. Poetul naţional al românilor realizează în Scrisoarea III nu numai o pagină de epopee dar şi o expresie ce atinge uneori sublimul, a vizionarismului romantic...

Check Also

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …