Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, sinteză critică)

Întrega poezie Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, are o valoare simbolică, înţelegând aici prin aceasta numai faptul că i se poate găsi o „cheie”. Istoria literară a subliniat originea motivului „visului” în Geschichte des osmanischen Reiches de Joseph von Hammer. Simbolic în întregime, segmentul conţine şi „simboluri” ca elemente componente, care vor fi glosate către sfârşitul episodului. Alături de rezolvarea indeterminării examinată mai sus, şi aceste simboluri explicate fac ca întregul segment să aibă o valoare introductivă, marcând o trecere de la legendă către fixarea precisă în timp şi spaţiu, pregătind fragmentul următor.

Prezentul e cu atât mai decăzut, mai hidos, cu cât spiritul cititorului - o dată cu acela al poetului - e aruncat din frumoasa poezie a trecutului în noroiul greu al prozei prezentului. De aceea soluţia eminesciană - care nu e, în fond, o soluţie, pentru că e absurdă, privită în lumina judecăţii limpezi şi prozaice - e găsită tot în trecut. Pe deplin îndreptăţit esteticeşte, poetul invocă figura lui Vlad Ţepeş, domnitorul care aplica pedepsele capitale: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei; / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Primele două comparaţii citate au termenii inversaţi, cu scopul de a se insista asupra însuşirii exprimate. Prin prima dintre comparaţii se realizează o imagine vizuală care sugerează culoarea arămie, iar prin celelalte trei, imagini audi­tive, deoarece ele, şi prin aliteraţiile pe care le conţin, reliefează aproape onomatopeic (imitativ) zgomotul de pe câmpul de luptă.

Ideea pe care-o dezvoltă discursul lui Mircea este aceea a legăturii sale cu ţara - pământul şi oamenii. În numele ţării vorbeşte domnitorul şi evocarea sa preamăreşte eroismul poporului său, (după cum remarca Rosa Del Conte, autoarea cărţii Eminescu sau despre Absolut) „vitalitatea unui neam care se ştie de totdeauna aşezat pe un pământ în a cărui pulbere s-au amestecat în decursul secolelor oasele morţilor săi...”.

Prin figurile de stil şi imaginile poetice ale „vijeliei îngrozitoare” şi ale „potopului ce prăpădeşte”, poetul pune în valoare vitejia poporului şi virtuţile lui ostăşeşti, generate de dragostea de patrie. Aliteraţii: „vâjâind ca vijelia”, „plesnetul de ploaie” (sugerează iuţeala cu care acţionează armata condusă de Mircea).

Ieşind din codru, ... din umbra-ntunecoasă, oastea condusă de Mircea este ea însăşi o forţă a naturii căreia nimic nu i se poate împotrivi. Întreaga scenă a luptei se va desfăşura sub semnul acestei figuri, va fi o înfruntare a elementelor naturii dezlănţuite, ... o vijelie îngrozitoare: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare”.

Repetiţie: „care vine, vine, vine...”; aliteraţie: „vijelia-ngrozitoare”; „durduind soseau”; comparaţie: „ca un zid înalt de suliţi”. Poezia conţine imagini poetice numeroase: „vine, vine, vine, calcă totul în picioare” (motorii); „vijelia-ngrozitoare”, „durduind” (auditive); „zid înalt de suliţi” (vizuale). Măsura este de 16 silabe, iar rima împerecheată (1-2, 3-4).

Subordonatele 2, 3 şi 4: „Care vine, // vine, // vine, / sunt atributive. Adjectivul large devine adverb dacă intră în relaţie cu un verb: El păşeşte foarte larg. Construcţia rupându-şi se ortografiază cu cratimă întrucât este alcătuită dintr-un verb la modul gerunziu şi un pronume reflexiv postpus, legate prin cratimă şi formând o silabă comună.

Această structură („iubirea de moşie e un zid”) este o metafora explicită sau, după unii specialişti, o comparaţie metaforică, întrucât apar ambii termeni ai unei comparaţii, iar metafora este de fapt o comparaţie subînţeleasă. Cuvântul „zid” apare încă de două ori în versurile din manu­al în comparaţiile „să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins” şi „soseau călării ca un zid înalt de uliţi”. Folosirea cratimei în structura „făr-a prinde” are mai multe consecinţe.

Consecinţe fonetice:

  • Elidarea (omiterea) vocalei „ă”;
  • Evitarea (înlăturarea) hiatului „a”-„a”, în fonetică sin­tactică;
  • Pronunţarea într-o silabă a sfârşitului unui cuvânt („r”) şi a unui cuvânt întreg („a”).

Check Also

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …