Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, structură literară)

Construit pe baza antitezei, poemul Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, este structurat în două părţi, prima - evocarea istoriei, având ca pretext confruntarea a două genii, în ipostaze politice - Mircea şi Baiazid, iar a doua parte - acuzarea prezentului decăzut. Prima parte se desfăşoară în patru tablouri: visul sultanului, confruntarea lui Mircea cu Baiazid, într-un dialog memorabil, confruntarea armatelor şi a celor doi conducători, înfrângerea otomanilor şi tabloul liniştii, după bătălie, prin evocarea unuia din fiii „falnicului domn” care trimite domniţei lui „de la Argeş mai departe” o „carte”, prin care-i anunţă izbânda.

În poezie apare imaginea oştilor otomane care trec Dunărea în „sunet de fanfară”, aşezându-şi corturile la Rovine în câmpii. Se sugerează (prin metafora: „întunecă”, epitetul „în roiuri”) pătrunderea în spaţiul de lumină al ţării a unor forţe ameninţătoare. Ca în folclor, natura personificată vesteşte primejdia. („Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”). Românii se întrezăresc sub adăpostul copacilor seculari, aşteptând să înfrunte pe cei care au încălcat hotarele ţării. Episodul următor este structurat în dialog, reflectând o dramatică înfruntare dintre doi comandaţi de oşti care-şi dezvăluie caracteristicile şi îşi exprimă concepţiile despre devenirea popoarelor. Personajele se configurează prin antiteză.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Tematica este de factură romantică. Motivul central al întregului ciclu este condiţia geniului, soarta lui într-o lume mediocră, impermeabilă la valoare. În Scrisoarea I, geniul este figurat prin savantul marginalizat de societate, dar copleşitor prin puterea fără margini a gândului. În Scrisoarea II este poetul care îşi înăbuşă aptitudinea creatoare, convins că n-are cui să-şi transmită mesajul; în Scrisoarea III este omul politic, „întemeietor de neam şi datini”.

Scrisorile IV şi V privesc geniul în raporturile lui cu dragostea şi cu femeia. Şi în această situaţie, el rămâne neînţeles şi nefericit aspirând spre un ideal mereu contrazis de realitate. Motivul geniului nefericit cunoaşte o largă circulaţie în lirica şi filozofia europeană din veacul al XIX-lea, iar Eminescu îl preia, fiind puternic influenţat mai ales de punctul de vedere al lui Arthur Schopenhauer, a cărui filozofie pesimistă îşi va pune pecetea asupra multora dintre creaţiile sale.

Caracterul evocator nu exclude simbolurile, plasate într-o opoziţie dinamică ce străbate întregul fragment. La nivelul limbii, termenii subliniaţi nu sunt opuşi, ci, chiar dimpotrivă, provin fie din serii sinonimice (flamură - steag; oaste - armie), fie dintr-un domeniu semantic comun (uragan, nouri, vijelie, ploaie, crivăţ, ger). Structura antitetică a segmentului, care se va releva mai jos cu prilejul analizei subsegmentelor, explică relaţia creată.

Figura lui Mircea este, am putea spune, în perfect acord cu concepţia fiziocrată, a statului natural, pe care Eminescu crede că o putea opune politicianismului din vremea sa, exaltând, în articolele din ziarul Timpul, trecutul voievodal. Dacă însă, luată în sine, această teorie ne apare greşită, retrogradă chiar, funcţia estetică a personajului istoric, în ansamblul poemului, atinge maximum de efect. După datina românească, Mircea întâmpină pe Baiazid cu bună-cuviinţă, dar şi cu multă demnitate: „Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic bine-ai venit. / Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi...”.

Trebuie observat că opoziţia este posibilă aici datorită sensurilor figurate ale celui de-al doilea termen: saltimbanc „om care trece cu uşurinţă de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate şi de caracter”; irod „comedian, paiaţă, cabotin”. Aceste valori peiorative n-ar putea fi sesizate dacă cele două grupuri cu structură identică nu s-ar opune în aceeaşi poziţie a versurilor din care fac parte. Descifrarea lor obligă la o „recitire” a întregului vers 198 şi la interpretarea sintagmei „veacul nostru”, care capătă de asemenea un sens peiorativ. Segmentul acesta are un rol deosebit de important în structura poemului. Abia de acum încolo se poate vorbi de o antiteză, care începe să se contureze.

Despre „Chestiunea aceasta a elementului tendenţios din Scrisoarea III a fost atinsă adesea de contemporanii poetului şi de cei de după el. Timpul însă a scos la iveală ceea ce este artă în poezia lui Eminescu, după cum a trecut în umbră ceea ce părea aluzie la cutare om politic”. Deşi poezia cuprinde unele elemente politice, Dumitru Murăraşu atrage atenţia asupra faptului că „Eminescu nu atacă pe liberali, el atacă «liberalul». Cine cunoaşte articolele politice ale lui Eminescu ştie că acestea era contra liberalismului în genere, nu numai împotriva liberalilor de la noi. În critica sa, Eminescu se sprijină nu pe duşmănii personale, ci pe o concepţie politică precisă”. Astfel, unele expresii din proza politică a poetului se pot identifica şi în scrierile artistice.

Finalul poemului, invocarea lui Ţepeş Vodă, reprezintă, după Dumitru Murăraşu, o descărcare finală a emoţiei: „Avem o descărcare a emoţiei şi o calmare sufletească justificabile numai în acel plan superior, unde există o altă lume, lumea artei care nu se poate conduce după legile şi logica din viaţa practică. Numai într-o asemenea lume e admisibilă chemarea lui Ţepeş, căci în lumea obişnuită acest gest ar fi o naivitate. Dacă Eminescu ar fi fost un politician practic, în Scrisoarea III, ar fi trebuit să ceară venirea la putere a conservatorilor, pentru a reface moralitatea politică...”.

La răscrucea marilor drumuri ale istoriei, la cumpăna vremurilor, s-au ridicat, din rândul poporului nostru, conducători viteji şi înţelepţi care au ştiut să păstreze fiinţa noastră naţională.

Check Also

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …