Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

În Poezii, de Mihai Eminescu, volum publicat de Titu Maiorescu în 1883, sunt cuprinse cinci Scrisori (intitulate Satire). Scrisoarea III a fost publicată pentru prima dată în anul 1881 (în revista „Convorbiri literare”). Imaginile poeziei sunt organizate în două mari părţi, aflate în antiteză (trecut-prezent). În prima parte (din care este desprins acest fragment) poetul povesteşte alegoric visul de mărire al unui sultan, apoi ţelul în care se înfăptuieşte visul, în timpul lui Baiazid, care ajunge cu oştile până la Dunăre.

Tabloul întâi (versurile 1-6) fixează cadrul, vizualizează spaţiul reveriei poetice. Dintr-un colţ de univers, scăldat în lumina palidă şi rece a lunii, pornesc gândurile poetului, amplificate până la hiperbolizare de frumuseţea nopţii, dar şi de izolarea între pereţii austeri ai unei odăi sărace, unde „doar ceasornicul măsoară lunga timpului cărare”. Cadrul acesta romantic anesteziază simţurile, din „noaptea amintirii” ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, şi din acest joc al alternativelor între luciditate şi visare, meditaţia eminesciană trece Cu uşurinţă de la strălucirea descriptivă la sarcasmul satiric, de la dispreţ la împăcare, de la indignare la înţelegere, de la tonul vehement la cel elegiac.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Tabloul al doilea, mult mai întins (versurile 7-40), realizează un prim salt dintr-un plan într-altul. Pretextul este luna. Poetul o contemplă, o invocă („Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”) şi, treptat, ochiul său se substituie metaforic ochiului lunii. Se produce o modificare în sistemul de referinţă, o proiectare din micro-în macrocosmos. Capacitatea de cuprindere a gândului poetic devine astfel uriaşă. Din perspectivă cosmică, privind spre planeta Pământ, se relevă un spectacol grandios şi tragic.

Înfăţişând faptele de glorie ale românilor, Mihai Eminescu foloseşte, ca în orice operă epică, naraţiunea, dar aceasta este dublată de descriere, pentru că evocând această pagină eroică din lupta de veacuri a poporului, poetul o înfăţişează în desfăşurarea ei, în cele mai semnificative momente. Procedeul stilistic principal este hiperbola. Alte figuri de stil: repetiţia: „râuri-râuri”; epitetul: „se mişcau îngrozitoare”; personificarea: „tremura înspăimântată marea”. Modul de expunere este descrierea. Înnegrind se scrie cu dublu n pentru că este format prin derivare: prefixul în- şi negru.

La baza operaţiei de împărţire a textului în segmente va sta principiul comutării, iar elementele limită ale segmentelor vor fi analizate atât din punctul de vedere al semnificaţiei lor în limbă, cât şi din cel al valorii particulare date de structura specifică a textului poetic. Absenţa unor trăsături pertinente în planul expresiei înseamnă de multe ori şi absenţa unui conţinut specific al segmentului stabilit. Din operaţia de segmentare a textului au rezultat următoarele unităţi, care, în continuare, vor fi circumscrise prin indicarea versurilor-limită la începutul şi la sfârşitul fragmentului şi descrise mai pe larg prin consideraţii asupra caracteristicilor de expresie şi de conţinut pe care le cuprind.

Simplu, sfătos, Mircea aduce aminte lui Baiazid de soarta tuturor cotropitorilor din veac, începând cu Dariu al lui Istaspe (apelativul e ţărănesc de asemeni), primul oaspe (ironie, desigur, fiindcă, de obicei, oaspeţii sunt întotdeauna bine primiţi) de acest soi pe meleagurile noastre. Toţi au cerut „pământ şi apă”. După Herodot (Istorii, cartea a IV-a, CXXVI), Darius, regele perşilor, venit în expediţia sa de la nord de Dunăre (anul 514 î. Hr.), ceruse „pământ şi apă”, însemnele supunerii.

Procedeele expresivităţii poetice se constituie din ceea ce am putea numi abateri ale limbajului, fie că ele se cheamă epitet sau metaforă, repetiţie sau interogaţie retorică; ele capătă viaţă în ceea ce numim textul beletristic, adică o succesiune de propoziţii şi fraze; de aici rezultă că procedeele artistice nu privesc doar sensurile cuvintelor (propriu şi figurat), contextele în care acestea apar, ci că există şi o sintaxă proprie poeziei, nu neapărat diferită de cea a unui text obişnuit, dar purtând specific amprenta expresivităţii: topica unor cuvinte, de exemplu, face parte din această sintaxă.

Sunt de reţinut alegoria visului sultanului, vis transpus după legenda turcească din Istoria Imperiului otoman de Ioseph von Hammer, dar şi după Istoria religiei mahomedane de Dimitrie Cantemir, în care este surprinsă o altă alegorie a arborelui care, înălţându-se din pieptul sultanului, cuprinde sub umbra sa Asia, Africa şi Europa. Istoricii literari trimit şi la alte izvoare cum ar fi visul lui Booz, din Legenda secolelor de Victor Hugo. Contrastează începutul poemei „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, / Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă” (unde se poate vedea ironia, dar şi atmosfera fantastică, plină de exotism).

Verbul a scânteia nu este de conjugarea a doua, pentru că nu se termină în ea, ci în vocala a care aparţine diftongului ia. Pentru a constata conjugarea verbelor este necesar să le trecem la forma de infinitiv prezent. Celelalte verbe din text sunt de conjugarea a III-a (a umple, a bate, a se întinde) şi a IV-a (a roi, a veni, a vâjâi). Cuvintele din text a căror formă nu aparţine limbii literare sunt „împlu”, sălbateci”, „nouri” şi „grindeni”. Forma lor literară este „umplu”, sălbatici”, „nori”, grindine”. Forma împlu este un arhaism fonetic.

Versiunea finală a apărut sub un titlu neutru, mai puţin apăsat, dar problematica a rămas aceeaşi. Dacă în primele două Scrisori Eminescu vorbea despre condiţia savantului şi a artistului, în Scrisoarea III geniul este omul politic, cezarul, conducătorul. Poetul îi deplânge dispariţia într-o lume mânată de interese egoiste şi de mediocritate.

Check Also

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Baltagul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Contextul teoretic al tradiţionalismului Tradiţionalismul este o tendinţă a culturii de a supraevalua valorile tradiţiei …

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Mara este mult mai mult decât „primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul” (Tudor …

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga (1895-1961), a apărut la Sibiu în 1927, iar la …

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul modern obiectiv este o construcţie masivă, cu o arhitectură elaborată, complexă, echilibrată, simetrică. Subiectul …